[…] publicistica înseamnă, prin fiecare text pe care îl concepi și îl scrii, și un eseu, și un roman grandios, un poem multiplicat, un spectacol în care eu sunt, simultan, autor, actor, regizor în propriul meu spectacol. – Liviu Franga, Simfonia cetății
Scris „dintr-o imensă iubire și un uriaș respect“, după cum mărturisește autorul în Argument, volumul Simfonia cetății. Note despre modelul peren și actualitatea Antichității (Editura Mega, 2023), semnat de Liviu Franga, este o provocatoare invitație la cunoașterea culturii prin limbă și cuvânt. Un „discurs îndrăgostit“ despre modelul Antichității și continuitatea acestuia în limba și cultura română, Simfonia cetății adună în paginile sale texte publicate de autor în importante periodice românești: „Observator cultural“, „Ateneu“, „Tribuna învățământului“, „Dilema veche“, România literar\, „Arca“ etc.
Simfonia cetății, pentru a face auzit trecutul în prezent, este structurată din patru capitole cu titluri sugestive: I. Detector. Suferințele limbii române, II. Vade Mecvm, III. Cariatide – la rândul său, din două părți: Antichitatea și Modernitatea –, IV. Ovidianae Paginae, urmate de Addenda Post Scriptvm și completate de un Cuvânt de însoțire al acad. Ioan-Aurel Pop, respectiv un Cuvânt de încheiere de Oliviu Felecan. Situat în capitolul al II-lea (la jumătatea cărții), textul nucleu cu titlul Autointerviu deconspiră crezul… jurnalistic al autorului, pentru care a scrie nu este numai un modus vivendi, ci și posibilitatea de a coagula un gând într-un cuvânt, ca manifest pentru o directă confruntare de idei cu contemporanii. Dar, dacă polemica este înțeleasă ca „ofertă“, „deschidere“ și, mai ales, ca „atitudine“, publicistica „ce vizează cultura“ devine, pe de altă parte, pentru Liviu Franga, „căutare“, „găsire“ și „re-găsire“ a literaturii și a științei ca o totală împlinire a eului artistic și intelectual: „Trecând din paginile proaspete ale unei reviste între copertele cărții, publicistica împlinește traiectoria aceluiași zbor de la ocazionalul efemerului, inerent perisabil odată cu trecerea inexorabilă a vremii, la imponderabilul continuum al duratei.“ (p. 240)
În capitolul de debut Detector. Suferințele limbii române, care acoperă jumătate din paginile cărții, autorul își orientează atenția asupra limbii ca fenomen spiritual și fapt cultural manifestat în istorie, ce funcționează și se percepe concret în vorbire – o activitate universală care se realizează prin indivizi particulari ca membri ai unei comunități istorice. Într-o admirabilă interpretare/ exemplificare a teoriei antice potrivit căreia limba este enérgeia sau act creator și printr-o sinceritate intelectuală fermecătoare, Liviu Franga încearcă, în… meditațiile sale jurnalistice, să descifreze, sincronic și diacronic, „viața“ unui cuvânt, conștient că „viața“ și „destinul“ cuvintelor nu pot exista în afara unei comunități istorice sau în afara vorbitorilor ei. Or, pentru a ilustra această mișcare a limbii, în care cuvântul este văzut ca un reflex spiritual în care pulsează viața vorbitorilor, autorul împletește în Simfonia cetății două tipuri de discurs – un discurs de tip jurnalier-autobiografic cu unul didactic-educativ – generate de axe ce se intersectează permanent într-un mod extrem de incitant la lectură: naturalul cu umanul, experiența personală cu cea socială, individualul cu colectivul, trecutul cu prezentul, pentru a configura o constelație textuală unică, nu numai încărcată de diverse semnificații, dar și provocatoare a numeroase întrebări… Astfel, în acest joc de limbaj al relatării și analizei, registrul stilistic poate lua o asemenea turnură încât relatarea să nu-l informeze pe cititor doar cu privire la obiectul expunerii, ci și la persoana care istorisește. Spre exemplu, observând mecanismul biologic al salciei din curtea casei, care, privită din depărtare, „pare verde și viguroasă“ (p.62), deși lasă, deja în miezul verii, „covoare de frunze îngălbenite“, autorul asociază optimist limba „vie“ cu salcia verde, iar derapajele lingvistice – ca expansiunea și generalizarea aberantă pe care o cunoaște azi, printre altele, prepoziția pe – cu frunzele galbene ale acesteia: „Frunzele galbene cad, frunzele verzi duc ființa limbii, zi după zi, an după an, secol după secol, spre ne-murire“ (p.62); într-un miracol al firii, a cărui lege fundamentală face ca pomii să-și lepede toamna frunzele uscate pentru a renaște în primăvară, și frunzele galbene ale… bizareriilor lingvistice ar trebui să cadă, în numele verdelui etern al limbii, indiferent de anotimp. De asemenea, atent la inovațiile nefirești ale românei actuale utilizate în spațiul comunicării publice, autorul remarcă vigilent fenomenul nașterii unor noi cuvinte, ce-i amintește, prin lipsa totală de control normativ-gramatical, de trompeta cățărătoare (Campsis radicans), planta devenită în spațiul grădinii din jurul casei, dintr-o simplă ramură neînfrunzită, o liană amazoniană, ce a sfârșit prin a fi scoasă din rădăcină pentru a-i fi oprită invazia: „Și noile trâmbițe ale vorbirii se tot întind, cu rădăcini viguroase și cu ramurile sufocante ale sufixelor, scăpate de sub orice control al grădinarului…“ (p.137)
Ascultător atent, autorul înregistrează (prioritar) româna vorbită în spațiul public și în cel media și detectează „suferințele“ limbii române, diagnosticate cu „virusul repetiței comode“, al „comodității lexicale“ sau al „minimului efort lexical“, dar și al lipsei culturii gramaticale, într-o confruntare asumată cu „virusul“ agramalității și a lipsei normative. De formație clasicist, Liviu Franga face ușor incursiuni în istoria internă a cuvântului/ limbii și, neignorând tensiunea dintre corectitudinea gramaticală și deviațiile aberante, încearcă să înțeleagă determinările interioare și externe ale fenomenului, acolo unde este cazul. Or, fiindcă un idiom lingvistic se creează permanent, preocupat de „sănătatea“ și „integritatea“ limbii, autorul evidențiază lucid aspecte din dinamica vorbirii pe care le înregistrează ca… traume contemporane ale vocabularului, morfologiei și sintaxei limbii române, dintre care remarcă: accentuarea improprie a cuvintelor, uzul la întâmplare al prepozițiilor, necunoașterea diatezelor verbale, întrebuințarea nefirească a articolului, opțiunea pentru forme inexistente de plural ale substantivelor, adoptarea excesivă a englezismelor etc. – „inovații“ individuale nefericite, de cele mai multe ori în conflict cu cadrul normativ al gramaticii limbii române, dar care, regretabil, par să se generalizeze și la alți vorbitori.
Capitolul următor Vade Mecvm completează, prin diverse instantanee, profilul de jurnalist al autorului cu acela de cititor-eseist – un „înfometat“ de cărți, cu un mare… drag de lectură și de scris –, pentru ca în capitolul Cariatide, compus din două segmente Antichitatea și Modernitatea, Liviu Franga să se lase… descoperit ca un talentat portretist, ce-a înlocuit culorile pictorului prin cuvinte, pentru a crea admirabile medalioane ale unor iluștri autori ai Antichității (Gaius Lucilius Suessanus, Titus Lucretius Carus, Cicero, Albius Tibullus, Aurelius Prudentius Clemens) sau basoreliefuri ale unor distinși profesori ai Universității București (August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, N.I. Herescu, Eugen Cizek), nume devenite nu numai cariatide culturale ale vremurilor lor, dar și admirate modele spirituale pentru autor. Capitolul al IV-lea, Ovidianae Paginae, după cum sugerează și titlul, este dedicat poetului Tristelor – romanul exilat la Pontul Euxin – și variatelor funcții pe care le îndeplinește poezia ovidiană a relegării, textele cuprinse aici întregind portretul autorului cu acelea de cărturar erudit și cercetător filolog. Cititor sau ascultător, profesor sau jurnalist, cercetător sau scriitor, Liviu Franga – personalitate complexă – este un visător-gânditor contemporan neliniștit, care ia atitudine în textele sale întru „cinstirea“ limbii române, dovedind că, îndemnându-ne să ne „pese“ de limba noastră, se arată primul interesat de evoluția acesteia și de soarta educației în societatea românească de azi – reflecții în care, de altfel, mulți cititori se pot regăsi, fără îndoială, cu ușurință…
Autorul Simfoniei cetății, cu bucuria de a se fi născut „într-o țară cu nume latin“ (p. 511), după cum lasă să se înțeleagă addenda Bucureștii mei de odinioară – cu care se încheie cartea – este nu numai un distins magistru al studiilor clasice din România, dar și o voce importantă a societății contemporane la tribuna educației, ce militează responsabil pentru România educabilă: „Mai mult sau mai puțin, în prezent, educată, România este, cu certitudine maximă, într-un viitor deschis și de maximă durată, educabilă.“ (p.433). Pe urmele profesorului de elocință Marcus Fabius Quintilianus, care în Educația sau arta cuvântului (Institutio oratoria) descria elevilor și celor interesați modalitățile „prin care educația poate să se pună în slujba construirii societății, solide și profitabile“ (p. 408), Liviu Franga atrage atenția asupra problematicii legate de educație în epoca globalizării, semnalând nu numai rolul pe care l-ar putea juca, din nou, modelul Antichității sau „chemarea armoniei“ în cadrul „viziunii educaționale“ în România, ci și modalitatea prin care educația clasică făcută în/de școală ar putea contracara consecințele nocive ale „covid-ului indiferenței“, întrucât școala și spațiul public sunt „vectorii aflați în relație de corelație și corespondență“ (p.34), care asigură existența și funcționarea unei limbi naturale, pe cele două dimensiuni ale sale: oralitate și scripturalitate.
Cu simț istoric și înțelegere lingvistică (în cuvintele lui Sextil Pușcariu), parcurgând drumul înțelegerii mișcării limbii de la efect la cauză, Liviu Franga pledează, în cele din urmă, în textele sale, pentru apariția în limba română a unor lucrări normative și manuale de bune practici lingvistice (p.123), care să evidențieze „relații de benefică reciprocitate“ (p. 140) între uz și normă, în acest amestec organizat (mixtum compositum) care este și trebuie să fie comunicarea: „[…] iar simplul act de a vorbi – sau, cum se spune predilect astăzi, de a comunica – devine o rostire: adică acel fel de a vorbi, în care importanță capătă și are nu doar ce se spune, ce se transmite ca informație, ci și cum se face acest lucru.“ (p.127)
Aflat într-un dialog permanent cu cititorul, autorul Simfoniei cetății îl invită pe acesta, prin intermediul vizionării filmului „unei singure vieți“: „[…] doar sunteți, cunoscuți și necunoscuți, invitații mei, însă epoca actuală, știm, e una de criză și are legătură cu un oarecare, presupus, minus de generozitate.“ (p. 512), să-și revitalizeze „simțul limbii [materne]“ (p.79) și credința în „puterea cuvintelor“ (p. 97). Prin semnalarea aparițiilor sau disparițiilor de cuvinte și a diverse aberații lingvistice, autorul, adevărat scrutător al sufletului românesc, dorește – subliniind, concomintent, și aportul gramaticii – să înlăture „ceața“ care învăluie uneori „viața“ și „destinul“ cuvintelor, într-o formulă ce păstrează constant atât o vedere continuă asupra lor, cât și licărirea unui aspect. Ne amintim că Platon menționa deja, de altfel, în dialogul Cratylos, de felul în care cuvintele pătrund subiectivitatea și o lărgesc, ridicând-o la o „stranie formă de obiectivitate“, grație căreia se face posibilă între oameni (în interpretarea lui Constantin Noica) nu numai comunicarea, dar și comuniunea, nu numai înțelegerea, ci și subînțelegerea…