Am văzut cum în nuvela Benito Cereno de Herman Melville, a cărei acțiune se petrece la sfârșitul secolului XVIII în sudul oceanului Pacific nu departe de Chile, căpitanul american Delano vizitează nava spaniolă San Dominick care pare incapabilă să navigheze. Nu ni se spune clar de la bun început ce s-a întâmplat și dat fiind că noi cititorii privim situația prin ochii linștiți ai căpitanului american vedem, ca și el, cum Benito Cereno, căpitanul vasului spaniol, înconjurat de o mulțime de africani și de câțiva marinari spanioli, avându-l lângă el pe Babo, african devotat care nu-l lasă nicio clipă singur, este nesigur pe sine, îngână explicații neclare și își pierde din când în când cunoștința. A fost o furtună, susține el, apoi o mare prea liniștită, o molimă…
Delano, promițând ajutor, se coboară în barca cu care a venit, iar Cereno, pe neașteptate, sare și el de pe puntea navei în această barcă. Crezând că Cereno vrea să-l atace, Delano îl lovește, dar când câteva clipe mai târziu africanul Babo cu un cuțit în mână se aruncă și el în aceeași barcă, Delano înțelege adevărata primejdie, îl prinde pe Babo, îl imobilizează și îl ia pe nava americană. Datorită anchetei care are loc la Lima, în Peru, reiese că San Dominick transporta sclavi aduși din Africa. Lăsați de proprietarul lor să doarmă pe punte fără lanțuri sau cătușe – om milos, se vede, dar nu mai puțin proprietar și comerciant de ființe umane – sclavii conduși de Babo s-au revoltat, au nimicit o bună parte din echipajul spaniol și l-au forțat pe Cereno să-i servească.
Cum se face, se minunează Cereno, că Delano n-a observat, n-a înțeles nimic? Ce perdea semi-transparentă îl înconjoară? A văzut bine datele, situația, dar n-a detectat pasiunile, conflictele, rivalitățile, relațiile false, crimele ascunse, dar ușor de detectat, abuzurile care săreau în ochi. Cum a putut Delano să creadă că el, Cereno, ar fi plănuit să-l ucidă, când, de fapt, dacă a sărit în barcă, a fost nu numai ca să scape el însuși din mâinile sclavilor, dar ca să-i salveze și lui Delano viața, dat fiind că odată ajuns pe nava lui, în noaptea următoare el ar fi fost cu siguranță asasinat. Iată cum pot reuși, exclamă Cereno, cele mai răuvoitoare uneltiri și înșelăciuni!
„Trecutul a trecut, de ce să facem morală? Uită,“ îi răspunde Delano. „Vezi? Soarele atotstrălucitor a uitat, la fel marea albastră și cerul albastru.“
„Pentru că nu au memorie“, răspunde abătut Cereno, „pentru că nu sunt oameni.“
Uimit, căpitanul Delano exclamă: „Ai fost salvat! Ce umbră te mai poate întuneca?“
La care Cereno, strângându-și mantaua, răspunde : Babo!
Cum a fost posibil ca acest african scund, chircit, dar cu o minte formidabilă, să conducă mulțimea de sclavi la victorie? Cum de l-a obligat el pe Cereno să-l asculte, să îmbrace costumul elegant de căpitan, să-și atârne spada cu mâner argintat, simbol al puterii, de fapt atașat de o teacă goală? Delano, venit de departe, orb la început, dar în cele din urmă activ și învingător, își poate permite să uite. În cazul lui Cereno, căpitan înfrânt, umilit, obligat să mintă, să joace rolul de șef ascultând de ordinele cui? ale unui sclav devenit atotputernic, rana nu se poate vindeca. Pe nava americană, în cursul călătoriei spre Peru, Cereno nu se apropie de Babo, prizonier în lanțuri. La tribunalul de la Lima, Cereno refuză să se uite la Babo și să dea mărturia necesară pentru identificarea acestuia. Când judecătorii insistă, Cereno leșină. Tribunalul îi cere să se retragă.
Delano percepe atent vorbele, gesturile și acțiunile celor din jur, dar nu încearcă să afle ce se petrece în sufletul lor, ce dorințe sau jigniri i-au adus în situația în care se află, cât de adevărate sunt mărturisirile lor și ce planuri secrete ar putea ascunde. Precursor al behavioriștilor americani din secolul trecut, pentru el doar purtarea vizibilă contează. Intențiile? Principiile? Interesele? Există ele oare? Și în orice caz, cine le poate ghici și judeca?
Cereno, în schimb, ca și Babo, face parte din lumea celor care simt, gândesc, doresc și plănuiesc. Babo, învins, e spânzurat, dar craniul lui, înfipt pe un stâlp în piața orașului, privește țintă biserica în care proprietarul sclavilor a fost înmormântat și mănăstirea unde, trei luni după proces, Benito Cereno s-a stins din viață.
Autorul nu ne spune decât că Cereno s-a retras și a decedat acolo. Pentru ce motiv? Pentru că nu putea să îndure amintirea umilințelor la care a fost supus? De ce atunci la o mănăstire? Dorea oare să fie iertat? Iertat pentru că luase și el parte la cumpărarea și transportarea acestor ființe umane – vinovăție pe care prezența lui Babo, viu sau mort, nu-l lăsa să o uite?
Să ne mai gândim.