Primul cuvînt care îți vine în minte cînd vorbești despre Horia Gârbea este versatilitate. Și nu are nimic peiorativ sensul termenului, dimpotrivă, versatilitatea în cazul lui Horia Gârbea privește facultatea de adaptare la „normele“ de receptare, la orizontul de așteptare al cititorului, al „consumatorului“ de cultură, de literatură, de azi. Cu ceva vreme în urmă, Horia Gârbea primea Premiul Național de Proză „Ion Creangă“ la Neamț, pentru romanul Căderea Bastiliei, care a avut cîteva reeditări, carte care a intrat în „patrimoniul“ prozei de azi. Dramaturg cu serioase reușite și adaptări, traducător din poezia și dramaturgia lui Shakespeare, eseist de anduranță, critic cu capacitate de expertiză, editor inspirat, Horia Gârbea pare să priceapă limitele cititorului de poezie de azi și să-l provoace, vorbind chiar pe limba lui, oferindu-i variante de receptare.
Poezia lui Horia Gârbea are aceeași capacitate de adaptare, pare să existe un dialog permanent cu un cititor previzibil, care așteaptă poemele, textele, la o margine de lume. Volumul de 12 lei iarbă este un asemenea răspuns, la acest orizont de așteptare, dat poeziei crispate, care îți/ își propune să rezolve marile probleme existențiale. Horia Gârbea ne oferă o poezie care rezolvă detaliile, le nuanțează, le pune în planul anecdoticii chiar, fără să scadă cu ceva nivelul estetic. Dacă ar fi să îl asociez cu poeți din „patrimoniul universal“, cred că m-aș gândi la Erick Kästner, la Jacques Prévert sau chiar la Bertolt Brecht, poezia lui Horia Gârbea fiind „plăcută“, memorabilă adesea, de „repovestit“. Ce (mai) este poezia azi? Poetul, blazat, dar înțelegător cu sensul și mersul vremii, are un răspuns: „la ce sînt buni poeții/ m-a întrebat un copil/ – dar fotbaliștii la ce sînt buni/ i-am răspuns/ dar tenismenii/ dar jucătorii de snooker/ dacă poeții n-ar fi buni la nimic/ ar dispărea ca birjarii/ birjari încă mai vezi pe la viena/ purtătorii de ricșe nu au dispărut/ doar și-au luat biciclete/ am mers și eu în ricșă/ este plăcut de ce să dispară purtătorii de ricșe/ oamenii nu sînt mereu veseli/ și bucuroși/ uneori au o tristețe nelămurită/ și atunci e bun un poet/ copilul a înțeles poeții îi fac veseli pe oamenii triști/ așa cum fac clovnii/ – aproape ai înțeles am zis/ dar e invers/ oamenii triști îi întristează și pe poeți/ și dacă tristețea se împarte/ e mai lesne de suportat“ (Purtătorii de ricșe). Literatura, azi, nu mai este un teritoriu al festinului, capodoperele s-au scris, autorii de azi doar îngână marea literatură, sunt pompierii care au grijă ca marile capodopere să nu dispară: „bietul sofocle a scris piese cu zecile/ și doar șapte s-au păstrat/ bietul marlowe a scris doar șapte piese/ și a fost omorît/ a rămas ca sofocle mort și cu șapte piese/ dar sofocle și chiar marlowe au trăit/ și au scris pentru cei din jurul lor/ la noi nu s-au gîndit înainte să dispară/ și bietul seneca măcar a scris nouă piese/ înainte să-și taie venele/ nu-i vina lui că era bătrîn/ și sîngele i s-a scurs cu greu/ dacă era tînăr ca marlowe murea mai repede/ și poate nici nu scria/ dacă autorii aceștia s-ar întîlni/ poate ar vorbi în grecește/ și ar hotărî dacă e bine să scrii mult/ sau puțin dacă e bine să trăiești mult sau să-ți verși sîngele/ cît ești tînăr poate că ei s-au întîlnit/ poate au și hotărît/ poate cîndva îmi vor spune și mie/ deși atunci n-o să-mi fie de niciun folos“ (bieți autori).
Cartea recentă a lui Horia Gârbea se citește cu sufletul la gură, poezia are „poveste“, are umor. Poemele reflexive au și ele partea lor în carte, sunt multe secvențe memorabile, care pun volumul acesta în relație cu cărțile precedente: „pe malul rîului sînt cinci case/ prima este albastră cum e cicoarea/ are ornamente cu grifoni/ în ea stă un om care are un cîine/ seara fumează pipă/ și bea mult ceai// a doua casă e roșie ca o lalea/ e împodobită cu flori de ipsos/ în ea stă un tînăr care are două pisici/ fumează țigări de foi/ și bea limonadă// aș putea să vă descriu fiecare casă/ aș putea să vă spun cine bea suc de mere/ cine are un papagal/ și cine crește păuni/ aș putea să vă spun/ că eu sînt poetul orașului/ și am misiunea să scriu/ cîte un imn și cîte un epitaf pentru fiecare cetățean/ dar v-aș minți/ eu nu sînt poetul orașului/ primăria nu are bani/ ca să țină un poet al orașului/ și de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni și despre case/ care n-au existat și nu vor exista niciodată“ (malul rîului). Pare a fi vorba de trista soartă a poetului aflat la mîna autorităților deloc visătoare, plus varianta macedonskiană a poetului care trăiește în orașul mic „…care te fură-ncet/ Cu ale lui tăcute strade/ Cu oameni proști, dar cumsecade/ Ce nici nu știu că sunt poet“. Aforismul este o altă componentă a poeziei lui Horia Gârbea, multe poeme dezvoltă sapiențialitatea unor gesturi, a unor momente aparent banale: „cum se zidește gloria din cărămizi și mortar/ cum se încrustează faima/ cu daltă și piatră am învățat/ fiecare clopotniță e un semn pe cer al trufiei/ fiecare turn e o torță/ pentru focul barbarilor/ ai să afli sub zăpadă încolțește grîul/ sub grîu straturile de scrum ale măreției“ (nopți și ploi). Poezia recuperează memoria, ludicul potențează amănuntele, obsesiile, le ordonează, o melancolie „ca o tristețe care îți face bine“ animă multe dintre poeme: „îmi plac liniile de tren/ pe care nu mai trec trenuri/ șinele lor ruginite/ între care cresc ierburi/ traversele puțin putrezite/ care păstrează mirosul de ulei ars…“; sau: „în copilărie toți am citit povestea/ fetiței cu chibrituri/ cînd am crescut ca să o răzbunăm/ unii s-au făcut pompieri/ alții au devenit fabricanți de brichete cu gaz/ iar alții simpli ucigași de bunice// mi-am ales și eu calea/ am deschis o fabrică de scobitori/ în fiecare zi mașinile mele puternice/ taie capetele unui milion de chibrituri…“.
Volumul lui Horia Gârbea îl capacitează pe cititor să intre pe frecvența poeziei bune, să o guste, să o citească, să o înțeleagă.