James Poskett e istoric al științei și, între altele, autor al unei cărți cu numeroase ecouri în lume – Orizonturi. Originile globale ale științei moderne. Lucrarea – tradusă prompt la Editura Trei (de Bogdan Ghiurco) – a asigurat materia primă pentru acest dialog exclusiv cu autorul cărții pentru „România literară“.
De ce este atât de dificil să scrii o istorie a științei? Care sunt cele mai mari obstacole în calea unei asemenea isto rii?
Cea mai mare dificultate în a scrie o istorie a ideilor este latura globală a demersului. Este o istorie globală a științelor ce reunește contribuțiile unor oameni din întreaga lume, din Asia, Africa, din Americi și Europa etc. Pentru a putea dezvălui toate conexiunile, pentru a arăta că nu numai că existau oameni care făceau știință în locuri precum India, în Japonia secolului al XIX-lea, în Mexicul pre-colonial din secolul al XV-lea, am arătat că făceau știință și mai mult decât atât: munca lor a contat mult pentru dezvoltarea științei moderne. Acesta a fost marea provocare în a scrie această carte. Eu cred că am reușit să găsesc dovezi și să le prezint pentru a ilustra acea parte a poveștii cu care publicul era deja familiarizat – lumea științei în care trăim în prezent. Acea dimensiune chiar face parte din poveste, nu e doar ceva drăguț, adăugat acolo.
O perspectivă globală asupra științei! – este ceea ce propuneți dumnea voastră. Ce în seam nă această per spectivă? Și: cu ce anume este în raport de opoziție această perspectivă globală?
Ce înțelegeți prin raportul de opoziție?
Opoziția dintre perspectiva globală și perspectiva locală, de pildă. Sau orice se opune unei perspective globale…
Ce înseamnă, practic, perspectiva aceasta globală asupra istoriei științei? Este cam ceea ce tocmai am spus. Știința modernă nu a rezultat exclusiv din cultura europeană, după cum se descrie deseori încă din secolul al XX-lea. Poate, așa cum se pretinde, Europa a avut, într-adevăr, instituții speciale sau poate a beneficiat de o structură socio-economică privile giată ori de vreun fler intelectual anume. Aceste motive au fost invocate adesea pentru a explica de ce se spune că știința a fost inventată în Europa. Perspectiva mea globală este menită să arate că nu este adevărat, că Europa nu avea anumite instituții sau idei unice. Existau, adesea, instituții similare și în alte culturi. Cu siguranță erau și ele pepiniere pentru numeroase idei, iar procesul care a condus la apariția științei moderne nu poate fi explicat analizând un singur loc din lume, și arătând cum anume se aflau în legătură diverse lăcașe de știință. Nu te poți gândi doar la Europa sau doar la India, doar la China sau doar la Americi, ci la conexiunile dintre aceste locuri. Acesta este aspectul global. Spre deosebire de el, aspectul local și, în mod special, cel național reprezintă cealaltă perspectivă din care sunt privite știința și istoria științei. Culturile naționale au modul lor aparte de a face știință sau, în cadrul acelor culturi naționale specifice, au anumiți eroi naționali ai științei. Este o concepție de care perspectiva globală încearcă să se îndepărteze, parțial pentru că acele povești intervin relativ târziu – evident! – istoria naționalismului este o istorie a secolelor al XIX-lea și al XX-lea, așadar nu prea ajută să explicăm ce s-a petrecut în epocile precedente, însă chiar și în epoca de aur a naționalismului, în secolul al XIX-lea și al XX-lea, pe care le explic în cartea mea, arăt că naționalismul a fost important pentru dezvoltarea științei, însă naționalismul s-a petrecut în context foarte internațional: oamenii de știință călătoreau în toată lumea; ai cercetători ruși în Japonia, cercetători japonezi în Germania și această colaborare internațională, chiar și în momente de naționalism acerb. A fost esențial ca știința să se dezvolte, așadar, global nu înseamnă național, nici regional, nici local în sensul că anumite zone locale ar fi izolate, dar e ceva ce se petrece în lumea reală, prin urmare știința nu plutește pe undeva, prin aer. E ceva ce se petrece în puncte locale care sunt conectate cu alte locuri.
Ce înseamnă canon occidental în istoria științei? Care sunt consecințele acestui canon? De ce nu este suficient acest canon? Și: de ce – și dacă – trebuie depășită această perspectivă?
Canonul occidental ar fi întregul alai de oameni de știință excepționali cunoscuți de toată lumea, precum Nicolaus Copernic în perioada modernă timpurie, apoi Isaac Newton, Charles Darwin, Albert Einstein… Acesta este canonul occidental clasic. După cum și sugerați, cercetarea mea își propune să dezvăluie și multe alte figuri, să facă niște indivizi lăudabili cunoscuți. Motivul pentru care este important este, parțial, de dragul preciziei. Sunt istoric și vreau să prezint faptele corect, cu acuratețe și în special din pricina politicii și a modului în care este folosită știința la ora actuală. Să știți că nu este un spoiler: am încheiat cartea cu afirmația că viitorul științei depinde de mai buna înțelegere a trecutului său global. Cred asta cu toată tăria. Dacă ne gândim că există conflicte în lume la ora actuală, conflicte reale precum războaiele, însă și conflicte sociale și intra co munitare, tot felul de tensiuni, dintre care multe se reflectă, printre altele, în modul în care se face știință acum. Instituții cu finanțare solidă în țări precum Statele Unite, în Marea Britanie, în Germania au dominat adesea lumea științei, ceea ce se face pe chel tuiala cetățenilor și in stituțiilor din alte părți ale lumii. Dacă vrem știință mai echitabilă, mai puțin ne dreaptă, trebuie să abor dăm unele dintre aceste tensiuni din lume. La urma-urmei, avem nevoie de un canon, care este mai incluziv, care include toată comu nitatea științifică. Acest fapt are di verse semnificații în diverse țări, însă în Marea Britanie, de exemplu, dacă lumii îi pasă de lucruri precum diver sitatea (așa cum îmi pasă mie) este surprinzător să avem lipsă de diversitate, în spe cial la nivelul funcții lor de conducere din domeniul științific. În Marea Britanie, pro grama de liceu se axează pe acești oameni albi măreți din domeniul științei – ca mine, și eu sunt un om de știință alb. Astfel, ajungi să te vezi pe tine însuți în modul în care este prezen tată știința. Nu se aude mai nimic despre numeroșii alți cercetători care au contribuit la evoluția științei. Mulți alții ar merita să fie cunoscuți pentru trecutul, religia, politica lor, statutul lor social, deoarece și ei au pus umărul la dezvoltarea științei în sensul de comunitate mondială.
Haideți să lămurim un aspect: unghiul dvs. de vedere asupra istoriei științei anulează canonul occidental al științei?
Absolut deloc! Nu anulează deloc canonul occidental. Am avut un demers foarte specific în carte să-i includ pe Isaac Newton, pe Charles Darwin, pe Albert Einstein, pe Copernic – toate aceste personalități ce reprezintă canonul occidental sunt ilustrate în carte, deoarece nu vreau să înlocuiesc canonul occidental cu cel non-occidental. Vedeți uneori versiuni ale acestuia în care canonul occidental este înlocuit de canonul chinezesc ori de cel indian, ceea ce reflectă un soi de naționalism. Sincer să fiu, nu sunt mare amator de canoane, deoarece creează genul acesta de probleme. Eu am vrut să prezint în sfera publică modul în care s-a dezvoltat știința, iar la aceasta au contribuit Isaac Newton și Charles Darwin. Sunt figuri importante, dar cartea mea îi include și pe Li Shizhen, un naturalist chinez ori pe Satyendra Nath Bose, colaboratorul bengalez al lui Einstein. Mi-am propus să fiu incluziv, nu să elimin nume, precum Darwin sau Newton, ei sunt cu siguranță figuri foarte importante, doar că știm deja despre ei.
Perspectiva istorică pe care o asumați este una polemică?
Da, cu siguranță este una polemică. Deschid cartea într-un stil polemic, deoarece așa simt în legătură cu subiectul. Istoria științei a fost prea „călduță“, prea mult descrisă doar din perspectiva centrelor de știință universitare. Am o abordare polemică în acest sens până la un punct, ceea ce nu înseamnă că nu am o abordare rațională. Sunt istoric profesionist, strâng dovezi. Consider că o lucrare istorică trebuie scrisă într-un mod axat pe nevoile prezentului, mai degrabă decât cu detașare față de prezent. Confirm, cartea mea este polemică și îmi convine acest lucru.
Din altă perspectivă: istoria pe care o propuneți este una idealistă sau una realistă?
Ca istorie, este o relatare realistă și adevărată, cea mai bună pe care am putut-o reda, pe baza dovezilor strânse, despre modul cum a progresat știința în trecut. Cartea este realistă în acest sens. Desigur, oamenii pot pune accentul diferit pe diverse aspecte ale trecutului – în asta constă istoria, la urma-urmei. Relatarea istoriei, dar una realistă. În ceea ce privește viitorul, la fel, consider că am o abordare realistă și nu idealistă în modul specific în care plasez evenimentele. Cartea mea nu este o poveste despre o globalizare fericită a unei planete micuțe în care colaborăm toți, indiferent de diferențe și totul este minunat. Dimpotrivă, chiar! Este o relatare despre putere, despre exploatare… care continuă și la ora actuală. Cred că nu este o relatare idealistă. Cred cu tărie că, pentru a construi un viitor mai bun, trebuie să ne încheiem socotelile cu moștenirile trecutului, printre care și lumea științei. Realismul și idealismul meu merg mână în mână. Consider că o imagine corectă despre trecut constituie o modalitate realistă de a crea un viitor mai aproape de cel ideal. Pe mine mă preocupă acest lucru în domeniul științei, aceasta fiind profesia mea.
Ce ratează fundamental o istorie a științei care nu este globală?
Cred că ratează fundamental ce este dincolo de oamenii și de culturile din Europa, din Europa Occidentală în mod special. Acei oameni nu erau fundamental diferiți ori deconectați de modernitate. Lumea științifică modernă nu a fost ceva, pur și simplu, inventat în Europa Occiden tală, ci produsul interacțiunii dintre diverse culturi în ultimii 500 de ani. Asta nu s-a întâmplat întotdeauna în mod pozitiv, ci și prin intermediul colonialismului, al sclava gismului, al capitalismu lui și al altor forme de exploatare. Perspectiva non-globală a dat naștere la ceva ce este produsul a ceva exterior sau produsul unui proces mai vast care apare a fi ceva intern. Nu sunt sigur care ar fi analogia corectă. Să presupunem că fumez mult, dar mă îmbol năvesc din cauza a ceva din interiorul organismului, nu din cauza țigărilor, înseamnă că eu confund problema inter nă cu cea externă.
Haideți să vorbim mai concret. Care sunt marii dumneavoastră eroi ai științei? Să spunem: un top 5 sau un top 3 al eroilor Neoccidentali?
Să mă gândesc la un top 3. Încep cu locul 1: Sir Satyendra Nath Bose, fizician bengalez, care a adus o contribuție extraordinară la mecanica cuantică. Particula elementară boson a fost denumită după el, ceea ce oamenii uită adesea. Este eroul meu, deoarece el a văzut că politica și știința pot colabora, dar era, în același timp, un om de știință și fizician de talie mondială și obținea dovezi corecte. El considera că fizica lui și în mod specific axarea pe mecanică cuantică și colaborarea cu fizicienii germani este modul lui de a-și exercita anticolonialismul, de a manifesta împotriva dominației britanice și, în același timp, era un om de știință dintre cei mai străluciți. Pentru el, politica și știința nu se excludeau, ci conlucrau. Deci preferatul meu este Sir Satyendra Nath Bose. Pe locul 2… tot un om de știință relativ modern, Hantaro Nagaoka, care a intuit corect structura atomului înaintea lui Ernest Rutherford, celebrul fizician britanico-neozeelandez. Îl admir pe Hantaro Nagaoka, deoarece s-a format din trecutul japonez și din viitorul japonez. Avea o formație profesională destul de tradițională, după care a renunțat la tradiția secolelor al XIX-lea și al XX-lea și s-a metamorfozat, după cum s-a transformat și Japonia. E un alt exemplu de persoană care a adus o contribuție majoră la știința modernă, însă asociind și latura socio-politică. Și încă cineva mai îndepărtat… am să-l aleg pe Nasir al-Din al-Tusi, astronom persan din Evul Mediu Târziu, ale cărui tehnici matematice se regăsesc în lucrarea lui Copernic despre modelul heliocentric al Universului, iar câteva tehnici matematice dezvoltate de acest astronom persan erau deosebit de importante pentru a rezolva o serie de probleme de matematică și geometrie precum mișcarea perfect circulară, aproximarea corectă a mișcării planetelor în jurul Soarelui în cazul lui Copernic. Deci acesta este top 3-ul meu: Satyendra Nath Bose, Hantaro Nagaoka și Nasir al-Din al-Tusi.
O întrebare în același sens ludic: care ar fi un top 3 al eroilor științei occidentali? Aici cred că e mai simplu de răspuns…
Top 3 al oamenilor de știință occidentali? Mereu am avut o admirație specială pentru Charles Darwin. Consider că este o figură interesantă, prin prisma căreia am perceput știința secolului al XIX-lea. Avea puncte de vedere complicate, dar reflecta îndelung la chestiuni etice, politice, religioase. Călătorea în toată lumea. Lua anumite aspecte din alte culturi mai în serios decât le iau oamenii de știință din zilele noastre, a rugat să i se traducă pasaje din cărți chinezești, coresponda cu oameni de știință ruși și de peste tot din lume, inclusiv din Argentina. El este, cu adevărat, un model de om de știință occidental care, pe lângă contribuția enormă la știință, a și evidențiat câteva dintre temele care mă preocupă și pe mine. Alt om de știință occidental… este omologul celor despre care am discutat anterior. Ernest Rutherford este un foarte bun exemplu de cercetător care circula în toată lumea. S-a născut în Noua Zeelandă, a venit în Marea Britanie, a avut mulți susținători și colaboratori din întreaga lume. El l-a prezentat la laboratorul lui pe fizicianul japonez pe care l-am menționat mai devreme, atunci când a venit Hantaro Nagaoka la Manchester. Așadar, i-am ales pe Darwin, pe Rutherford și îmi trebuie și al treilea… ah, m-ați încurcat! Care să fie preferatul meu? Caut pe cineva care a trăit și mai demult. Tot vorbeam despre canonul științei occidentale. Diverși oameni văd canonul în moduri diferite. Îl aleg pe Nicolaus Copernic, deoarece a împins barierele a ceea era acceptabil pe vremea aceea din punct de vedere religios și științific, însă a făcut acel lucru cu destul de multă conștiință de sine. A călătorit în Italia; era deschis la evoluțiile din alte domenii, precum astrologie, astronomie și matematică, deși nu știa să citească în arabă și în persană, însă căuta traduceri în latină ori greacă ale scrierilor care îl interesau. Așadar, cred că merită să ne gândim la omul de știință Copernic și din alte motive decât acelea pentru care este ridicat în slăvi de obicei.
Scrieți așa: „Descoperirea Lumii Noi a fost, de asemenea, descoperirea omenirii“. Ce vreți să spuneți prin asta?
E o carte scrisă de istoricul David Abulafia des pre Descoperirea omenirii. Au scris mulți despre asta. Vreau să spun că înainte ca europenii să meargă în zona Americilor și să des copere America, oamenii nu erau considerați în niciun fel ca făcând parte din lumea naturală. Studiul oamenilor ținea de filosofia morală, de religie, de legătura dintre oameni și Biblie și păcat, însă nu se gândea nimeni la oameni ca făcând parte din natură, însă desco perirea Americilor și a faptului că erau, în mod evident, locuite de indivizi a deschis calea către noi întrebări pentru gânditorii europeni despre originile omenirii, despre cum se poate explica existența oa me nilor din Americi, necu noscuți lor. Nu se puteau baza doar pe texte vechi, clasice precum Biblia și scrierile grecești vechi, ca Geografia lui Ptolemeu. Înțelegerea acestui fapt a făcut ca gânditorii europeni să considere, treptat, că oamenii fac parte integrantă din natură. Acel moment este începutul a ceea ce numim acum științe umane: studiul oamenilor, a organismului uman, al efectului mediului înconjurător asupra corpului uman, studiul efectului diverselor plante și remedii necunoscute europenilor și descoperite în Americi, precum ciocolata și cafeaua. În concluzie, integrarea omului în studiul naturii a fost, în mare măsură, o consecință a descoperirii Americilor.
Care e marea ipoteză de cercetare cu care ați plecat la drum? Și, la sfârșitul zilei, care apreciați că este cea mai luminoasă descoperire pe care ați făcut-o în demersul dvs. de a oferi o istorie globală a științei?
Prima întrebare era de la ce ipoteză am început să scriu cartea. A fost ceva de tipul acesta: în ce măsură au contribuit oamenii și cultura din afara Europei la dezvoltarea științei moderne? Aceasta a fost ipoteza mea. Am pornit de la această întrebare: cât de mult au contribuit ei? M-am întrebat dacă acești oameni și aceste culturi contează cu adevărat pentru știința modernă. Ipoteza mea de lucru a fost că da, contează, dar a trebuit să aflu cum anume. Iar cea mai luminatoare informație pe care am aflat-o…
Ceva ca o revelație.
Da. Cred că una dintre figurile menționate mai devreme. Faptul că structura atomului fusese deja prezisă de fizicianul japonez Hantaro Nagaoka cu aproape un deceniu înainte de Ernest Rutherford. Și nu doar că așa s-a întâmplat, dar era și un fapt bine-cunoscut la începutul secolului al XX-lea – era un soi de teorie ciudată a conspirației. Rutherford îl cunoștea pe Nagaoka, cei doi comunicau, corespondau, își vizitau reciproc laboratoarele. Când am studiat eu fizică la școală, în anii 90, ca majoritatea oamenilor din ziua de azi, ni s-a spus doar despre Rutherford, nu și despre cealaltă figură, care nu a adus, poate, o oarecare contribuție, ci chiar ne-a lăsat ceva esențial, anume teoria că „trebuie să existe o parte încărcată pozitiv în mijlocul atomului și că trebuie să fie înconjurată de particule încărcate negativ, numite electroni“. Asta a fost ca o revelație pentru mine, mi-am zis că probabil am dreptate în legătură cu acest lucru: aspectul global al științei chiar contează dacă ceva atât de semnificativ precum descoperirea structurii atomului se bazează pe contribuția științifică a unui cercetător din Japonia, atestată prin dovezi clare. Atunci, cu siguranță colaborarea globală este valabilă și în cazul altor științe.
Mai e posibilă o istorie a științei care să nu fie una globală?
Cu alte ocazii am spus că nu, de aceea ar fi bine să fiu constant, să răspund tot că nu. Clar, este posibil. Este o idee bună, valabilă din punct de vedere intelectual, în sensul în care înțeleg eu aspectul global. Nu este obligatoriu să fie ceva care are legătură cu absolut orice loc, dar consider că nu este posibil să scrii o istorie a științei coerentă și care să descrie corespunzător modul în care s-a dezvoltat știința dacă te axezi doar pe un loc sau o națiune izolată. Cred că izolarea este problema. Dacă scrii despre o istorie a științei în Franța… ei bine, Franța a fost un imperiu global foarte întins, la fel ca Marea Britanie, începând cu secolul al XVII-lea. Nu e logic și nu poți explica felul în care se făcea știință în Parisul secolului al XVIII-lea fără să ții seama de ce se petrecea, din punct de vedere științific, dincolo de granițele Franței. Este valabil pentru orice loc în care s-a practicat știința în perioada modernă. La fel, și dacă ne gândim la Beijingul secolului al XVII-lea. Beijingul avea legături deosebit de puternice și nu doar cu Europa, ci și cu Asia de Sud-Est, cu India, deci nu cred că se poate scrie o istorie a științei izolată, fără legături între diverse culturi. În acest sens, cred cu tărie că orice istorie a științei trebuie să fie globală în sensul că se bazează pe conexiuni. Nu este obligatoriu să includă absolut toate spațiile – nici cartea mea nu include toate locurile –, dar trebuie să explice cu adevărat ce este știința și cum s-a dezvoltat, neapărat prin componenta aceea a poveștii care prezintă legăturile dintre culturi.
O întrebare cu două părți interconectate. Sunteți optimist în legătură cu viitorul științei? Și: sunteți optimist în legătură cu utilizarea științei și, de asemenea, în legătură cu utilizarea istoriei științei? Credeți că sunt improbabile instrumentalizarea științei, ideologizarea ei?
Hm… E greu să fii optimist în secolul al XXI-lea. Sunt mai optimist cu privire la istoria științei decât cu privire la știință. Istoria științei este o disciplină. Nu sunt eu singurul care o studiază. Am publicat această carte la o editură prestigioasă, m-am bucurat de sprijinul a numeroase persoane și a multor editori din întreaga lume, inclusiv din România. M-am bucurat de mult interes și de multă energie în rândul publicului cititor, în rândul oamenilor de știință, al mediului academic și al elevilor; toți au fost entuziaști în legătură cu aceste relatări globale despre istoria științei. Partea de care sunt mai puțin optimist este cea în care povestea nu corespunde realității și aici intervine realismul despre care aminteați dvs., anume că există anumite forțe materiale în spatele comunității de intelectuali care determină curentul naționalist, cel care nu vrea să ia deloc în calcul genul acesta de conexiuni din lumea științei. Pentru regimurile naționaliste din Europa, din America, din India, China, Rusia și din alte părți este convenabil să prezinte istoria științei ca fiind nu ceva global, ci o poveste națională din perspectivă culturală. „Marile rea lizări ale științei chineze“, „marile realizări ale științei indiene“ etc. Această mentalitate merge mână în mână cu faptul că aceste țări folosesc știința drept un soi de putere materială pe care o dețin, la fel cum este și puterea militară, și economia, medicina și starea de sănătate a națiunii. Așadar, sunt mai puțin optimist că situația aceasta se va schimba prea curând, din cauză că interesele acestor regimuri naționaliste nu vor fi servite cu ușurință –acesta este și scopul, de fapt – însă interesele regimurilor naționaliste sunt puse la încercare de știința globală (este, parțial, ce am scris și eu în carte), dar știți, eu sunt istoric, nu pot transforma eu singur lumea, eliminând naționalismul distrugător în care trăim. Există interese nevăzute mult mai mari.
E un moment de răscruce (și) pentru știință și istoria științei? Va face parte știința din noul „război rece“?
Cred că suntem toți martori la un moment de răscruce la nivel de istorie a omenirii, ceea ce se reflectă și în lumea științei. Am încheiat cartea discutând despre un nou război rece și nu mă refer doar la superputerile China și Statele Unite, ci și la restul lumii, care devine un fel de reprezentant, nu doar pentru concurența dintre cele două state, ci pentru concurența tot mai crescută dintre țări cu privire la resurse și ideologii politice. Se pune problema ce ideologie politică este cea mai adecvată pentru viitor. Sfârșitul Războiului Rece a fost sfârșitul istoriei – de fapt, a părut că este așa și nici că se putea ceva mai greșit de atât, după cum am aflat cu toții, în diverse moduri. Nu putem ști care va fi structura politică și științifică pentru următorii 100 sau 200 de ani. Posibilitățile sunt deschise, de aceea ne permitem să fim optimiști. Avem o paletă întreagă de posibilități, doar că se poate petrece și versiunea cea mai neplăcută. Cred că totul este exacerbat de iminenta și continua criză climatică, printre alte crize, însă unele modalități potrivit cărora am organizat lumea în ultimii 200 de ani revin și înrăutățesc unele dintre acele probleme. Se desfășoară toată această competiție pe tema energiei, a resurselor și a dezvoltării științei. Da, trăim un moment de cotitură din punct de vedere științific, de aceea și consider că istoria științei este deosebit de importantă, la fel cu a fost și pe la jumătatea secolului al XX-lea. Cartea mea reprezintă o relatare, ea se limitează la posibilitățile mele, dar sper ca ea să inspire alți oameni, fie că sunt decidenți politici, oameni de știință, elevi, ziariști, membri ai societății civile… Este important să afle că sunt posibile și alte lumi – aceasta este și menirea scrierii istoriei – există alte lumi, în care știința poate îndeplini un rol constructiv, iar aceasta este o perspectivă mai armonioasă, mai conectată în care este posibilă știința, opusă viziunii înguste a științei instrumentalizate. Posibilitățile viitorului sunt deschise, așadar… rămâne să aflăm ce se va întâmpla.
Viitorul este deschis.
Da. Am terminat de scris cartea în timpul pandemiei de COVID, așa că m-am lăsat influențat de evenimentele curente, mi-am zis că trebuie să prezint o viziune ceva mai pesimistă asupra lumii.
