(fragment)
m-am întrebat mai târziu, nu fără mirare, cum dăduse unchiul T. de mine. De la ai lui nu-mi putea afla adresa, asta și pentru că în perioada aceea m-am mutat de două ori în diferite cămine studențești. Îmi spusese mătușa L. că e la spital și așteaptă să-i fac o vizită. Ei, asta nu era bine. L-am găsit acolo, la Medicala 3, sta întins în pat, cu privirile țintite în tavan. M-a privit cu zâmbetul acela cunoscut, al unei bucurii nedisimulate. Mi-a întins mâna. N-aveam cum ne îmbrățișa de vreme ce sta culcat în patul lui de suferință. Căci asta citisem pe fața lui de cum intrasem în salon și-l văzusem acolo, în vreme ce peste mine năvăleau amintirile, imaginile cu unchiul T. în ipostazele acelea de bărbat zdravăn, spiritual și mereu pus, pe glume.
Acum însă, dincolo de zâmbetul lui, pe față îi sesizasem suferința.
– La început a fost un icter, dar acum e mai mult de-atât. Se pare că e ciroză…
Și cum amuțisem la aflarea acestei vești, de parcă și-ar fi anunțat propria moarte, a zâmbit și mai larg:
– Acum, după tratament, mă simt mult mai bine. Medicii au speranțe să mă vindec.
Și din nou imaginile acelea cu el, cu ștraful lui cu cei doi cai murgi cu care căra pirita de la uzina de flotație la gură, biciuind caii pe urcușul de la pod, cu lopata înfiptă în minereul pe care îl încărca și-l transfera în vagoane de unul singur, apoi o zi cu el la fân în țarină și la cules de alune, mai apoi întâlnirea din târgul de toamnă din S, unde venise pe motocicletă.
– Și câtă vreme mai rămâi în spital?
– Cât vor spune medicii. Vreo două-trei săptămâni.
– Ți-ai ruinat sănătatea trudind la mina din Baia.
– Nu-i aia, la Ocne a fost mult mai rău.
Eram atât de atașat de el, și m-am decis să-l caut în munte, imediat după examene, de cum iau vacanța de vară. Apoi mai era ceva. Mi-era dor de locurile acelea din munte de care mă îndrăgostisem în anul acela în care, în primul an de liceu, am stat în gazdă la ei, până ce s-a întâmplat nenorocirea să fiu exmatriculat.
Mi-era clar, vânduse caii și cumpărase cele douăzeci de familii de albine.
– Ei, bobocule, spune-mi cum a fost sesiunea?
– Am luat majoritatea examenelor.
– Ia spune, ești obosit de drum, ți-o fi foame?
Parcă ar fi bănuit că-l vizitez. Avea acolo de toate: pâine de țară, caș proaspăt și desigur miere de salcâm și de flori de câmp.
Firescul acesta al lucrurilor mă impresionase totdeauna la el, firescul pe care eu l-am numit mai târziu generozitate, plăcerea și bucuria de-a oferi, nu doar negreșit ceea ce era material, cât disponibilitatea de-a te face să te simți bine în preajma lui.
Am băut un păhărel de țuică, am mâncat pâine cu slană și cu ceapă roșie, am gustat din coșul crud și-n final mi-a oferit un fagure de miere.
– E miere din flori de câmp, m-a atenționat el.
– E grozav. Cred că te-ai orientat bine să renunți la cărăușit și să te apuci de stupărit.
A zâmbit. Mai era ceva ce încă amâna să-mi spună.
– Văd că muncești din greu la făcut cutii, nu-i un efort prea mare pentru tine să jiluiești scândura cu mâna?
– Ei, efort. E nevoie și de puțin sport pentru trupul ținut prea mult în carantină…
Și, deodată, am avut imaginea lui abia întors de pe front, rănit în două rânduri la Cotul Donului, nebărbierit, cu ochii adânciți în orbite. Scăpase ca prin minune cu viață, care-i era acum periclitată de un virus viclean.
– Mâine dimineață mergem în pădure la cules de bureți?
– O, mi-ar face mare plăcere să urc din nou cărăruia aceea prin pădurea bătrână alături de tine.
Noaptea plouase ușor și era un timp numai bun pentru a căuta bureți. O mai făcusem cu el și-n adolescență, când am cutreierat țarinile și-am urcat pe Piatra Corbului, iar acum reeditarea micii noastre aventuri mă entuziasma.
Dormiserăm amândoi în șopronul de bârne. Cum m-am trezit, am luat prosopul și-am alergat la vale să mă spăl, cum o făceam altădată. Când am revenit de la vale, l-am găsit pe unchiu în curte alături de un măgăruș. Doamne, ce-avea de gând să facă, doar n-aveam să mergem la cules de ciuperci cu măgărușul. Sau mai știi, cum unchiul e afectat de boală, ar putea merge călări.
– Hei, ce-i cu urechilă ăsta în curte?
– Ai să vezi curând. Așează-te la masă și mănâncă. Azi avem de făcut un drum lung.
N-aveam habar ce avea de gând să facă, dar în vreme ce eu am gustat din mâncarea ce-o pusese pe masă, el a încărcat pe măgăruș o pereche de desagi plini cu te miri ce.
Am mers pe firul văii vreo trei kilometri și încă nu-mi dezvăluia destinația.
– Cirip, cirip! Cirip, cirip! a început el să imite cintezoiul. Vor fi fericiți anul acesta cintezoii cu atâta bogăție de conuri de brad.
Și, deodată măgărușul n-a mai vrut să urce cărăruia.
– Ei, doar n-o fi dihanie prin apropiere? Hai, Moscu, hai băiete, l-a îndemnat unchiul, mai avem puțin până ce să ajungem la stână…
Am urcat vreo jumătate de oră pe cărăruia din pădurea de brazi. Cândva am ieșit din pădure într-un câmp deschis și nu după multă vreme ne-am pomenit că s-au repezit spre noi câinii de la stână. Erau deosebit de agresivi.
– N-ai grijă, a zis el, am eu leac de-ai îmblânzi. Am luat de acasă coji de pâine cu care să-i potolesc.
Și curând câinii s-au potolit și ne-am continuat drumul spre stână, unde ne-a ieșit în întâmpinare ciobanul, care spre uimirea mea era mut. Ciudat, auzea, înțelegea ce vorbeam, dar nu putea vorbi.
– Ei, acum pricepi unde te-am adus? m-a întrebat unchiul.
– M-ai adus la o stână.
– Și nu-ți dai încă seama cine e proprietarul?
– Doar, bănuiesc, dar tot nu înțeleg.
– Dragule, trebuia să fac ceva cu banii după ce am vândut caii, ștraful și altele…
– Ai cumpărat douăzeci de stupi și o turmă de oi.
Nu înceta să-mi cerceteze reacțiile la ceea ce aflam totdeauna cu surprindere. Și încă aflasem atât de puține lucruri pe care urma să mi le detalieze pe altele lăsându-mă să le deslușesc eu, cum era faptul că el revenea în satul natal în vreme ce lumea pleca din munte la oraș și localitatea se pustia, oamenii găsindu-și alte rosturi, la mină sau fabricile din zonă, unde aveau un profit regulat.
În continuare am asistat la comunicarea lui cu mutul, căruia i-a spus să descarce desagii de pe măgăruș și să pună la adăpost ceea ce-i adusese.
M-a privit.
– Lucu nu vorbește, măcar că aude. E mut dintotdeauna, dar pricepe ce-i spun.
Mi-am dus privirile spre mut, care avea pe el un cojoc vechi de-al unchiului și era încălțat cu niște bocanci scâlciați, pe care probabil unchiul îi încălțase pe când lucra la mină.
Deodată, mutul a făcut semn spre unchiu’, cu ce-am dori să ne omenească, iar unchiul i-a zis:
– Pune pe măsuță niște caș proaspăt să vadă nepotul meu ce caș știi să faci.
Mutul a zâmbit fericit, curând a pus caș, urdă și unt pe măsuță.
Ne-am ospătat din bunătățile pe care ni le-a oferit harnicul cioban al unchiului așezați pe scaunele joase din colibuța veche a familiei, lăsându-ne scăldați de razele soarelui care poposeau pe fețele noastre prin ușa deschisă, mirarea nedându-mi răgaz să mă pot gândi mai departe la de ce făcuse toate astea unchiul meu. Cândva, printre alte povești, l-am auzit:
– Am avut grijă să cumpăr cele mai bune oi, măcar că proprietarul de la care le-am cumpărat a ținut la preț, și mai greu a fost să cumpăr cei doi berbeci și câinii, dar în cele din urmă am reușit. Am dat mulți bani, dar nu-mi pare rău. Noroc că am mai avut și niște economii de pe vremea când lucram cu caii la cărat pirită…
Nu, încă nu puteam înțelege de ce atâta risipă de energie, de ce nebunia să cumpere pe lângă cele 20 de familii de stupi și 60 de oi.
În cele din urmă am ieșit din coliba în care pe vremea când eram copilaș m-a dus tata acolo s-o vizităm pe bunica, bucuroasă să-și vadă nepotul și să-i facă plăcinte de scrob cu multe ouă. Acolo, în momentele acelea de vrajă a locului, mi s-a părut că peste noi coboară veșnicia, viața derulându-se frumoasă, fără nici un fel de griji.
Din fața colibuței, unchiul și-a deschis brațele rotindu-și privirile de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze preajma. A cercetat turma care păștea în apropiere, a mângâiat pe gât și pe bot măgărușul ce venise lângă el.
– L-am obișnuit să-i dau mereu câte ceva, nu se poate să plec undeva cu el să nu am o mână de boabe în buzunar, apoi s-a uitat spre mut și l-a întrebat dacă n-au dat lupii iama în turma de oi.
– Ei, s-a întors el spre mine, hai să vezi ce talangă uriașă i-am cumpărat păcurarului, dacă se apropie fiarele, bate în ea și le alungă negreșit. Dar ce câini vrednici am…
A făcut o scurtă pauză și a continuat:
– Nu vrei să ne așezăm pe buștean? Ia auzi cum susură izvorul!…
A rupt un vreasc din apropiere și a început să râcâie cu el în prundișul de la picioarele lui.
– Dată naibii viața asta, când ți-e lumea mai dragă te lovește un ticălos de icter, un blocaj de rinichi sau un cancer, parcă anume să nu-ți poți vedea liniștit de treburi…
Mi se părea că îmi evita privirile, era probabil dorința să nu vorbească în pustiu, aceasta măcar că eram vlăstar din familia lui.
– Domnule, a continuat el după o scurtă pauză, în urmă cu douăzeci de ani satele din munte clocoteau de viață, dar de când cu industrializarea satele se pustiesc.
În parte înțelegeam ce dorea să-mi transmită. Devenise atât de nostalgic iar pe față i-a apărut o umbră de suferință. A băgat mâna în șuvoiul de apă parcă anume să-și potolească arșița sufletească.
Acum o parte dintre oi ajunsese la șipot să se adape, iar una dintre ele îi ciugulea degetele de la mâna dreaptă.
Pe cer au apărut fulgere și a început să tune din ce în ce mai tare. Nu, furtuna nu ne speria. După seceta prelungită din primăvară și vară, ploaia aceasta era o binefacere.
Rămâneam încremeniți pe bușteanul de lângă izvor, măcar că începuse să ne ude ploaia. S-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să fiu cu băgare de seamă.
– Este bună ploaia asta, dar și mai bună ar fi fost cu o lună în urmă.
Curând au început să curgă torentele, rostogolind bolovanii uriași pe pâraie. Vijelia continua parcă cu intensitate tot mai mare.
– Ei, ei, mă tem că nu putem pleca de aici pe ploaia asta. Cu siguranță apele au umflat pâraiele așa că îți propun să rămânem peste noapte aici. Ce zici de asta? Lucu ne va face o mămăligă să mâncăm cu lapte și cu brânză…
– Faci treabă bună, Lucule. Pentru munca ta, la toamnă te răsplătesc cu o bundă nouă și o pereche de bocanci.
– Hâm, hâm, a zâmbit încântat Lucu la promisiunea unchiului.
Se făcuse întuneric și mă miram că cei doi încă nu aprind lampa, de parcă ar fi priceput cât de bine mă simțeam la lumina molcomă a flăcărilor din vatră.
Curând Lucu a pus deasupra focului ceaunul uriaș în care a turnat laptele pentru a-l pregăti pentru închegat. Cândva unchiul a ieșit din colibuță și mi-a zis:
– Hai, nepoate, afară să vezi puzderie de stele, ba iaca tocmai a răsărit mare luna. Ia ascultă cum oftează pădurea. Pe o vreme ca asta, oftatului ăstuia i se va adăuga negreșit mugetul cerbilor.
Am zăbovit îndelung în fața colibei, el neîncetând să admire minunăția serii de după furtună, sunetele vagi sau mai intense ce veneau dinspre pădure și staulul cu oi. Deodată a răgit măgărușul, iar el s-a îngrijorat și pentru că începuseră să latre câinii.
– Or fi simțit prin preajmă fiarele. Lucule, du-te și bagă în staul măgarul, că nu-i de mirare pe o vreme ca asta să ne viziteze o haită de lupi.
– Ham, ham, ham, ham, a făcut el în semn că nu-i nici o problemă, că stâna e păzită de câinii lui bravi.
– Lasă, sunt bravi câinii noștri, dar măgărușul nu se poate apăra de dihăniile flămânde. Du-te și bagă-l în staul…
După ce a închegat laptele, mutul a pus la foc ceaunul în care a pus apă pentru mămăligă, a spart într-un blid cașul pe care l-a amestecat cu smântână.
Rămâneam acolo, în fața focului, precum niște statui de piatră într-o meditație cu pace.
Dimineața s-a trezit odată cu zorile, a ieșit din colibuță afară și și-a mângâiat câinii. Dinspre est, deasupra liniei orizontului a început să se aprindă geana roșie a răsăritului. A mai zăbovit o vreme prin preajmă, cercetând staulul cu oi apoi a luat-o încet spre izvorul de sub piatră. Nu mai puteam dormi și l-am urmat acolo. A luat apă în pumni, a privit-o și și-a aruncat-o pe față, repetând gestul de câteva ori, apoi s-a întors spre stână și, cu mâinile ridicate, parcă o binecuvânta. Când a ajuns lângă el, mi-a zis:
– Ia privește, nu-i acesta un rai de loc, oare de ce-l părăsesc oamenii?
N-a durat mult și preajma a fost inundată de lumina puternică a soarelui. Acum, după ploaia bogată, natura se împrospătase, iar din văi au început să urce miraculoase negurile. Rămâneam acolo învăluiți în cețurile zilei, învăluiți în taină.
Am coborât împreună agale la stână, unde l-am găsit pe Lucu în staul mulgând oile, slobozindu-le, una câte una după muls prin strungă. Eliberase și măgărușul din staul, care acum păștea harnic lângă colibuță.
– Ei, vezi câtă liniște și pace este aici? Oamenii își duceau fericiți viața în locurile astea. Dacă lucrau câmpurile și țineau vite, aveau tot ce le trebuia…
Venirea lui din oraș înapoi în satul copilăriei și tinereții sale, unde cunoscuse fericirea, este adevărat după o boală necruțătoare, voia să însemne regretul că oamenii și-au părăsit rosturile milenare și-odată cu ele au intrat într-o babiloniadă fără nici un Dumnezeu.
S-a uitat la mine cu dragoste, dar parcă și cu un fel de teamă:
– Ei, tu ce zici, nepoate, ce se va alege de lumea asta? Am auzit la radio că sovieticii au dus în Cuba rachete nucleare. Ferească Dumnezeu să le și folosească.
– Ar fi o nebunie, unchiule. Folosirea lor ar însemna sfârșitul civilizației.
– Până una alta noi să ne vedem de-ale noastre. Iată, Lucu ne cheamă în colibuță să prânzim, cine știe ce ne-o mai fi pregătit.
În colibuță ne-am așezat pe cele două scăunele la masa joasă pe care Lucu a răsturnat pe un dog bulgărele de mămăligă fierbinte și-a pus în blide laptele, pe un blid de lut a pus brânză frământată și câte o ceașcă de năcreală, pe care unchiul le-a binecuvântat, ca la urmă să constate:
– Lucule, dar de țuică uitași?
Am ciocnit păhărelele cu țuică și-am mâncat cu poftă, numai că tot timpul unchiul părea neliniștit și preocupat de ceva, măcar că în opinia mea toate erau în regulă, așa că, după ce a mâncat, s-a zorit să iasă afară, curând am ieșit și eu după el. Mi-a zis:
– Hai cu mine, vreau să-ți mai arăt ceva.
M-a oprit la vreo treizeci de pași de colibuță lângă o movilă de pietre.
– Știi tu ce-a fost cândva aici?
– Bănuiesc, dar nu sunt sigur.
– Uite, mai încolo e încă o movilă de bolovani… Ceva mai încolo cred că observi urmele zidului de temelie unde a fost șura…
– Nu prea înțeleg ce vrei să spui.
– Dragule, tu n-ai apucat să le mai vezi și știi pe toate când, copil fiind, ai venit cu tatăl tău aici la bunica ta…
– Sunt prea vagi imaginile acelea pentru mine.
– Poate ții minte că bunică-ta avea câțiva porci care pășteau și ei pe lângă colibă și șură.
– Ei, asta chiar îmi aduc aminte; nu-mi plăcea că porcii aceia, îndrăzneți și flămânzi, tot timpul guițau și grohăiau în fața colibuței, nefiind sătui niciodată.
– Uită-te mai bine la movilele astea de pietre.
– Bănuiesc că au fost adăposturi pentru porci…
– Chiar așa, erau hrăniți cu zer, iar toamna mama îi ducea în pădurea de fagi, unde porcii se hrăneau cu jir.
– Nu înțeleg ce vrei să spui.
– Ei bine, cu două săptămâni înainte de Crăciun familia noastră vindea la oraș patru-cinci porci grași, reținând doi pentru noi. Erau bani buni cu care familia cumpăra lucruri necesare…
M-a privit cu un fel de compasiune, regretând că eu nu înțelegeam ceea ce voia să-mi spună.
– Dragule, hai să facem câțiva pași, să vedem dacă după ploaia de aseară n-au apărut râșcoveții, mi-a zis el.
L-am urmat ca în curând să intru, cu sfială, alături de el pe o cărăruie imaginară în pădurea de fagi printre copacii uriași spre un luminiș unde se afla o poiană, loc din care fagii erau tot mai mari și mai falnici.
– Iaca, stai puțin, uită-te în sus. Ce vezi?
– Printre crengile uriașe se zărește cerul, i-am răspuns.
– Numai atâta vezi?
– Numai…
– Și bogăția de pe crengile fagilor chiar n-o vezi?
– Ba da, acum o văd.
– Nepoate, cu jirul din pădurea aceasta s-ar putea hrăni șaptezeci-optzeci de porci.
– Unchiule, să nu-mi spui că te-ai gândit și la nebunia asta!…
– M-am gândit, desigur. I-am propus fiicei mele Tavia să se mute cu mine aici, unde ar câștiga de zece ori mai mult decât salariul ei de mică funcționară la poștă.
– Și te-a refuzat?
– Da, pentru că ea preferă să ducă o viață cu distracții. Nu trece o săptămână să nu fie la dans și la tot felul de chefuri.
– Gândești pozitiv, ba chiar frumos, dar dacă aș fi fost în locul Taviei, cred că și eu te-aș fi refuzat, cu toată admirația ce o am pentru dumneata.
Pe fața lui a apărut curând o undă de tristețe, și-a dus privirile în pământ și cum în pădure era umezeală a început să strănute și să tușească. Îmi părea rău pentru starea lui, că nu-i împărtășisem întru totul opiniile.
Am mai urcat puțin prin pădure, când deodată s-a oprit, izbucnind bucuros de ce vedea.
– Râșcoveți! Ia uite la ei! Și mai încolo… Și n-am luat o traistă în care să-i culegem… Dar n-am eu pe cap o pălărie?…
Am cules împreună o pălărie vârfuită de râșcoveți, pe care, după ce a închegat laptele, Lucu i-a pus la fiert să facă din ei tocăniță, așa că în zilele următoare nu mai trebuia să mergem la cules la ciuperci, pentru că tocmai găsiserăm aici.
Cred că de acum începusem să înțeleg de ce mă aducea unchiul la stâna lui, un loc de-o frumusețe și bogăție sugerând Edenul, o împărăție însă ce renunța să mai reziste, depopulându-se pe zi ce trecea, iar ce făcea el acolo părea să fie un proiect al reînvierii, tot ce-mi arăta el trimițându-mă cu gândul la viața înfloritoare și fără griji din urmă cu o sută sau două sute de ani, când oamenii, deși se aflau sub stăpânire străină, prosperau și trăiau fericiți.
Am coborât de la stâna lui cu măgărușul încărcat cu putinele de caș și brânză prin pădurea din stânga noastră să-mi arate cei zece fagi drepți ca lumânarea pe care-i arvunise cu pădurarul să-i taie și debiteze pentru a construi acolo sălașele pentru iernare, uluindu-mă încă o dată cu proiectele lui, ca și cum după ce revenise din câmpie în munte s-ar fi născut a doua oară.
Cândva, jos, în vale, la casa încă în construcție, unde avea stupină, mi-a zis:
– Să vii negreșit aici la primăvară pentru că de Buna Vestire voi ridica și sfinți crucea la stână.
Prea era pornit pe fapte mari pentru care i-ar fi trebuit mulți ani să le facă, prea credea într-o posibilă regenerare a locului, din toate calculele sale excluzând sănătatea-i precară.
Plecam de la el ducând cu mine admirație și teamă. Și-n vreme ce ne îmbrățișam la despărțire l-am auzit spunându-mi:
– Să-mi scrii cum ajungi acasă. Sunt sigur că dintre toți ai mei, tu ești cel care îmi dă mai multă dreptate. Tu ești cea mai autentică mărturie a ceea ce fac eu aici în munte. Mă bazez pe tine.
Eram desigur măgulit de aprecierile lui și, mai multe săptămâni, am făcut câteva schimburi de scrisori, prin care el se arăta încrezător și tare. Sta să cadă prima zăpadă, în munte poate și ninsese, când îmi scria: „Nepoate, dă-ți seama, Lucu a băgat oile în pădurea mare de fagi la jir, asta înseamnă că la primăvară voi avea cei mai frumoși miei din munte, dar este și mai și ce ai să afli: am debitat grinzile pentru adăposturile de iarnă de sub Piatra Fulgerată. Va fi acolo o minunăție de șură cu tot ce trebuie împrejur. Ei, ce zici de asta?“ Apoi, deodată nicio veste vreo două săptămâni, încât m-am îngrijorat și am telefonat familiei. Aflam că boala i se agravase și era din nou internat la clinica din Cluj, tratamentul prescris de medici n-a fost eficient. Avea să moară acolo la vârsta de 51 de ani, fiindu-i alături fiica lui Tavia până ce inima i-a încetat să mai bată.
Nu știu ce diagnostic i-au mai dat medicii, de altfel ce importanță mai avea aceasta, eu însă aveam să-l diagnostichez cu totul altfel: Unchiul meu T suferea de optimism.