Pentru a înțelege lumea în care a evoluat Leslie Stephen, trebuie
menționat rolul jucat de cele două faimoase universități engleze,
Oxford și Cambridge, în configurarea scenei intelectuale a
secolului XIX. Era binecunoscută predilecția tinerilor de la
Eton pentru Cambridge, și a celor de la Rugby pentru Oxford.
Într-un stop-cadru cu valabilitate pentru epoca respectivă,
diferențele dintre cele două direcții de studii erau substanțiale. Schematic
vorbind, Eton-Cambridge însemna opțiunea pentru un program școlar liber,
fără constrângeri de natură religioasă, ceea ce lăsa o amplă zonă de acțiune
studentului. În schimb, accentul pe știință și pe dezbaterea științifică constituiau
preocupări primordiale, depășind, adeseori, la Oxford, capacitatea studenților
de a ține pasul cu inovațiile în avalanșă din toate domeniile — inclusiv din
cel al dezbaterilor religioase.
Iată de ce la Cambridge au înflorit mișcările dizidente, dând senzația
că o întreagă generație s-a trezit dintr-un lung somn dogmatic: „Stephen,
așa cum avea să mărturisească mai târziu, nu și-a pierdut credința“, scrie
Gertrude Himmelfarb, „ci, pur și simplu, a ajuns la concluzia că nu o avea“.
De unde și consecința cu efect pe termen lung: „Ca intelectual de profesie,
el a reușit să parcurgă una din cele mai mari revoluții ale vremurilor moderne
fără s-o resimtă cu adevărat“ (Himmelfarb, 1995: 204).
Se poate, deci, spune, cu o sintagmă care a făcut carieră, conformism
lax, că anii de educație ai lui Leslie Stephen au deschis drumul unei opacități
la religie care se va accentua pe
parcursul întregii vieți. Pierderea
credinței n-a fost decât consecința
naturală a diminuării resurselor
care s-o întrețină. La maturitate,
el nu mai păstra nimic din devoțiunea
evanghelică a părinților săi, evoluând,
împreună cu o întreagă promoție,
spre o gesticulație care și-a păstrat
pioșenia, dar și-a redus substanțial
energia și forța de propagare. Dacă
i-a repugnat ceva, a fost zelul, supraexpunerea
lipsită de măsură a
militanților religioși. Evident, nu
era un dușman fățiș al bisericii,
dar considera că teologia, ca domeniu
al cunoașterii, trebuie lăsată pe
seama celor care posedau informațiile
necesare și vocația pentru a o studia.
În ce-l privește, a migrat dezinvolt
spre un agnosticism calm, aproape
resemnat, pe care l-a răspândit însă
cu o constantă grijă de a nu abandona
cu totul o linie religioasă de mică
tensiune.
Ce uimește în analiza acestei
generații de mari intelectuali e
faptul de a nu fi sesizat, mulți dintre
ei, importanța momentului
revoluționar pe care-l trăiau. Leslie
Stephen nu a înțeles că se afla în
punctul de maximă intensitate în
care lumea începuse să se împartă
între cei care-și dădeau seama de
influența covârșitoare a ideilor lui
Darwin, și cei care se amăgeau că
plutesc încă pe aceeași veche mare
și că țărmurile sunt mereu aproape.
Dar adevărul e că a existat o lume
pre-Darwin și una post-Darwin, fiecare
cu însușirile și iluziile sale. Leslie
Stephen n-a conștientizat niciodată
importanța radicală a schimbărilor produse,
fericit că a descoperit o direcție de navigație
proprie, care îi garanta aducerea vaporului
în bune condiții în oricare din porturile cunoașterii.
Dincolo de această inexplicabilă cecitate,
Stephen a fost preocupat de toate marile probleme
și provocări ale epocii. A știut să dea definiții proprii
tuturor acestora, în frunte cu descrierea memorabilă a
Creștinismului Mușchiulos, pe care l-a definit drept îndatorirea de
„a te teme de Dumnezeu și de a străbate o mie de mile într-o mie de ore“
(Stephen, 1932:15). Pandantul — opusul și, totodată, substitutul — religiei a
fost sportul. Acesta era singurul domeniu al excesului, al manifestării
nezăgăzuite a dimensiunii imaginative și a aceleia fizice. Până și politicul
sucombase sub magnetismul sportului, fiind considerat o anexă a acestuia,
inclusiv în ceea ce privește aplicarea unor reguli ce aparțineau spațiului
competițional — între ele, fair-play-ul. Cum totul se baza pe exacerbarea
paradoxalului și pe exultarea ironiei, circula vorba că demagogul e „acel
politician care introduce conștiința în politică“.
Sportul și sportivitatea deveniseră, mai în glumă, mai în serios, criteriile
supreme de măsurare a activităților sociale și spirituale. Pentru Leslie Stephen,
agnosticismul era superior religiei, deoarece respecta regulile ce se aplicau
înfruntării fizice, bărbătești, singurele capabile să contrabalanseze forțele
distructive ale existenței. Deschiderea totală, disiparea zonelor de întuneric
din societate deveneau astfel urgențe pe care trebuia să le ia în considerare
oricine se considera demn de onoarea de sportsman. Unicitatea Angliei s-a
forjat și din astfel de neobișnuite contopiri de gândire și acțiune. În nicio
altă țară din lume viața intelectuală nu datorează atât de mult practicării
asidue — adeseori absurde — a sportului. Gertrude Himmelfarb menționează
exemplul lui John Stuart Mill, care, deși era perceput drept o persoană
„efeminată“, a străbătut câte cincisprezece mile pe zi până cu puțin înainte
de moarte. Mai uimitoare decât performanța lui Mill era aceea a bunicului
lui Stephen, care, la șaptezeci de ani, parcurgea zilnic nu mai puțin de douăzeci
și cinci de mile.
În ce-l privește pe Leslie Stehen, el era organizatorul așa-numitelor
„Sunday Tramps“, unde media distanțelor acoperite într-o zi era de cincizeci
de mile: „Mersul pe jos era însă cea mai puțin dificilă din activitățile sportive
de care el și prietenii săi erau dependenți. Stephen își aduce aminte, ca de
cele mai importante evenimente ale perioadei lui universitare, de cele două
împrejurări în care barca lui Trinity Hall, avându-l pe el drept antrenor, a
fost cea mai bună de pe râu. Cele mai îndrăgite amintiri de la bătrânețe erau
expedițiile de escaladare a munților, în care era însoțit de alți entuziaști
precum Meredith, Huxley, Harrison și Maitland. Stephen a fost primul om
care a măsurat înălțimea vârfului Schreckhorn.“ (Himmelfarb, 1995: 209).
Firește, toți acești intelectuali vedeau în urcarea muntelui o metaforă
a vieții. Era o confruntare „care pe care“, naturală, om contra piatră,
lipsită de echipamentele sofisticate pentru escaladări, ce abia
începeau a fi inventate. Drumețiile aventuroase reprezentau una
din formele autenticismului, în care individul uman era și Prometeu,
și Dedal, și oricare alt erou aflat într-un conflict frontal cu zeitățile
neprielnice din ascunzișurile naturii. Parcurgând biografia lui Stephen,
constați că e aproape imposibil să desprinzi figura intelectualului de cea a
sportivului. Marile întrebări privind existența nu și le pune în bibliotecă sau
în sala de curs, ci pe buza unei
prăpăstii, pe vârful muntelui sau
atunci când, trăgând la rame, cu
plămânii gata să-i plesnească de
efort și cu mușchii provocându-i
dureri insuportabile, străbate milă
după milă pe luciul apei. Nimic
mai îndepărtat de agora ateniană
și de maieutica socratică decât
împrejurarea de a contempla
eternitatea vieții în timp ce degetele
îi căutau cu disperare, deasupra
unei prăpastii, colțul de stâncă de
care să se agațe.
Pendularea între Alpi și
Tamisa constituie reprezentarea
grafică a convertirii în ambiție
imediată a marelui design abstract
cu care intelectualii victorieni sau
trezit încă de la naștere. Așa se
explică procesul de auto-educare
continuă, de căutare a performanței
pe drumuri nebătătorite. La fiica
sa, Virginia, această caracteristică
se va traduce în abandonarea
sistemului de învățământ la
vârsta de cincisprezece ani și
îmbrățișarea unei cariere intelectuale
pe cont propriu. Criticul literar și
eseistul victorian anulau prin
productivitate abundentă și ubicuitate
publicistică orice bănuială de
amatorism și superficialitate. Puțini
aveau, ce e drept, viteza la scris a
lui Anthony Trollope, care așternea
o pagină și jumătate de text la fiecare
sfert de oră. Ca într-o competiție
sportivă, au fost perioade în care
Stephen scria și el trei-patru articole
de săptămână, fiecare de câte douăzeci
și cinci de pagini — ceea ce înseamnă
câte cincisprezece-șaisprezece pagini
pe zi, o cifră astronomică. Or, asta umilește
orice noțiune de normalitate. Performanța
culturală se mută, cu arme și bagaje, în zona
recordurilor sportive. Simpla menționare a
acestor cifre îl plasează pe Flaubert, cu cele două
rânduri și jumătate ale sale pe zi, în categoria
suferinzilor de „writer’s block“.
Viteza de scriere a paginii nu era întotdeauna în detrimentul
profunzimii. E adevărat că aspirația vic torienilor a vizat
accesi bilitatea și penetrarea maselor largi de cititori. Elitiști
până în vârful unghiilor, ei adoptaseră, pragmatic, o formulă
de popularizare ce consuna cu filosofia gene rală a epocii
— aceea a răspândirii cunoștințelor până în cele mai îndepărtate cotloane
ale Imperiului. În felul acesta, intelectualii umaniști au fost principalii agenți
de deza gregare a rigidității aristocratice, fiind domi nați de un spirit de fairplay,
de politețe și atenție față de cei cărora li se adresau. Leslie Stephen ilustra
de minune acest ghem de aparente contradicții, subsumabile sintagmei deja
citate, aceea de conformism lax: „Avea o vastă cunoaștere a literaturii secolelor
al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, dar reușea, așa cum spun recenzenții
englezi în chip de laudă, să poarte cu ușurință povara învățăturii. Era pătrunzător,
dar nu combativ, sensibil, dar nu prețios, simpatetic fără a fi și implicat. Avea
toate însușirile unui gentleman — amabilitate, deschidere de minte și o totală
toleranță —, ceea ce însemna că avea marele viciu al eseistului — promiscuitatea
literară“ (Himmelfarb, 1995: 213).
___________
Himmelfarb, Gertrude, 1995 [1968]. Victorian Minds. A Study of Intellectual
in Crisis and Ideologies in Transition. Chicago: Ivan R. Dee.
Stephen, Leslie, 1932. Sketches from Cambridge. London: Oxford University
Press