Au fost câteva! Am în vedere, desigur, evoluția unora dintre marile orchestre simfonice. Au marcat ceea ce putem numi conștiința cu totul specială a cântului cultivat, în ansamblu, conștiință colectivă, posibil purtătoare a ideilor înalte. Sunt ansambluri de anume personalitate, de anume individualitate, unele dintre cele care au evoluat până în acest moment pe scenele Festivalului. Cunoscut este faptul, marile orchestre nu sunt formate din mari soliști care – la un anume moment dat, din anume motive – se decid a cânta împreună. Nici vorbă!
Poți înțelege această realitate bucurându-te, concentrându-te asupra unor colective simfonice a căror substanțialitate artistică a întâlnit mari personalități dirijorale, stimulându-se reciproc; spre exemplu, London Symphony Orchestra, condusă de Sir Simon Rattle!
Trebuie observată, de asemenea, relația cu totul specială, aș numi-o chiar carismatică, dintre Orchestra Filarmonică din Israel și tânărul ei dirijor, Lahav Shani. Cu ani în urmă, a fost numit la conducerea acestui eminent colectiv simfonic de însuși Zubin Mehta, pe atunci primul dirijor al formației. Știa bine ce face! În momentul de față, Shani și Filarmonica israeliana definesc o unitate con sub stan țială. Repertoriul clasico-romantic este realizat în valorile esențiale ale acestuia. Există însă, în plus, o anume cordialitate firesc întreținută privind comunicarea. Am în vedere maniera cu totul îngrijită dar absolut firească în care este realizată aceasta.
De la ultima simfonie haydniană – nr 104, în re major – la prima dintre cele patru simfonii datorate lui Johannes Brahms, cea în do minor, definirea gândirii simfonice se realizează în datele firești ale unei evoluții unitare pe care întreaga echipă o susține cu specială atenție, în termeni de adâncă înțelegere a sensului. Gândirea muzicală brahmsiană nu apare în acest caz a fi una tenebroasă, ci firesc orientată de marile teme, de marile probleme ale Romantismului sfârșitului de secol.
Divaghez observând că este cât se poate de firesc ca, aflat la vârsta senectuții, la Viena, la repetițiile de orchestră ale Conservatorului, marele compozitor să-l fi întâlnit pe foarte tânărul Enescu aflat în primul său important popas al studiilor de specialitate.
Nu pot să nu-mi amintesc, cu numai cinci ani în urmă am avut fericitul prilej de a-l fi urmărit pe Shani, la Tel Aviv, la unul dintre primele sale concerte în calitate de dirijor-șef proaspăt numit, al Filarmonicii isra eliene. Solista serii de muzică a fost însăși Martha Argerich în cel de al 3-lea Concert de Prokofiev. Îl va relua la București într-una dintre zilele următoare. La sfârșit, potopiți de aplauze, la cererea insistentă a publicului, cei doi s-au așezat alături în fața claviaturii pianului, animând asistența cu o spumoasă evoluție „la patru mâini“. Căci Shani este, în egală măsură, un excelent pianist!
De această dată, însă, la București, solistul serii de muzică a fost tânărul pianist Alexandre Kantorov, descendent al unei ilustre familii de muzicieni care trăiesc actualmente în Franța. Este, în adevăr, un pianist – cum se spune – de mare forță, de excepțională anvergură a comunicării. În realizarea sa, cel de al 2-lea Concert în sol minor de Prokofiev dobândește dimensiuni dramatice ample ce susțin o construcție ce devine monumentală, îmbogățită fiind de o inspirată, de o uimitoare strălucire instrumental-solistică.
Pe de altă parte, Orchestra Tonhalle din Zürich este un colectiv simfonic de cu totul altă personalitate. Sunt cunoscuți publicului bucureștean. Un colectiv artistic de certă personalitate. Claritatea funcțional întreținută a comunicării constituie în acest caz o calitate supremă. În Festival a fost condus de marele șef de orchestră care este Paavo Järvi, actualul director al formației. Am în vedere construcția amplă hrănită de o substanțialitate expresivă de certă orientare, cea care a susținut realizarea marelui opus de școală națională romantică, anume Simfonia a 9-a, supranumită Din lumea nouă, de Antonín Dvořák. Amănuntul de certă semnificație a avut în acest caz justificarea sa evidentă, realizată în climatul unei clarități funcționale a ansamblului. În acest climat a fost realizată și Simfonia a 9-a, în re minor, de Bruckner, ultima lucrare a compozitorului, lucrare rămasă neterminată în anii sfârșitului de secol XIX. În intenția compozitorului, cu realizarea muzicienilor ansamblului, aripa Celui de Sus a inspirat realizarea acestui unic în felul său opus post-romantic. Nu a lipsit din program lucrarea celui mai important compozitor din țara cantoanelor, Arthur Honegger, anume celebra mișcare simfonică Pacific 231, cunoscuta locomotivă a secolului trecut. În acest caz, evoluția simfonică densă este marcată de sugestive semnale naturaliste. Paavo Jarvi este șeful de orchestră de mare forță, constructor de remarcabilă siguranță, cel care orientează drumul actual al celebrului colectiv simfonic.
Este de observat, un moment de special interes l-a constituit evoluția mult apreciatului violoncelist Andrei Ioniță, artistul care a știut a conferi un util dinamism de expresivă susținere acestui relativ extins, acestui important opus enescian de tinerețe care este Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră op.8.
Moment cu totul aparte în șirul impresionant al evenimentelor festivaliere l-a constituit evoluția cunoscutului colectiv simfonic Gewandhaus din Leipzig, ansamblu care a evoluat în mod frecvent, în ultima jumătate de secol pe scenele noastre de concert. Consistența timbrală, sonoritatea mai puțin sensibilă dar bine constituită a sonorităților ne este cunoscută, ține de personalitatea formației. Momentul de interes aparte, în acest caz, a fost prezența la pupitrul dirijoral a cunoscutului șef de orchestră nonagenar, Herbert Blomstedt, personalitate de mare prestigiu a scenelor germane de concert.
În interpretarea artiștilor germani, Simfonia a 7-a, în mi major de Anton Bruckner a răsunat drept un grandios monument al romantismului postwagnerian. Cu totul interesant apare faptul că, în deschiderea serii de muzică, lucrarea a fost introdusă, precedată fiind de celebra pagină enesciană Preludiu la unison, moment „asimilat“ zonei romantice a expresiei, moment îmi permit a nota ca fiind „bruckne rianizat“, de o manieră cu totul originală.
Un interes aparte în cadrul a numeroase dintre concertele Festivalului l-a constituit programarea semnificativă a creației compozitorului maghiar-austriac Gyorgy Ligeti. Centenarul nașterii acestuia este sărbătorit peste tot în lumea muzicală a zilelor noastre, inclusiv în aceste săptămâni la București. Este de menționat, Ligeti este nascut în județul Mureș, la Târnăveni. Nici tematica, nici conceptul privind construcția muzicală nu îl apropie de spiritualitatea enesciană. Important rămâne însă faptul potrivit căruia, fără a se înregimenta curentelor la modă ale deceniilor de mijloc ale secolului trecut, amândoi au definit creații de puternică autenticitate, de mare originalitate, marcate de încrederea în propriul drum, în propria misiune. Am în vedere recitalul susținut de Ansamblul Intercon temporain, o după-amiază muzicală petrecută la Ateneul Român, moment memorabil pe parcursul căruia au putut fi audiate patru dintre concertele autorului, cel pentru pian, cel pentru violoncel, Concertul de cameră pentru treisprezece instrumente, succesiune care a culminat cu spectaculosul, cu enigmaticul Concert pentru vioară prezentat de o manieră absolut fabuloasă, de Jeanne-Marie Conquer. Ramificații pentru orchestră de coarde – o investigare tulburătoare privind universul spectrului sonor, a fost admirabil construită de Orchestra de Cameră Franz Liszt, ansamblu condus de Istvan Vardai. Absolut remarcabilă mi-a apărut inițiativa pianistului Kirill Gerstein de a fi găzduit în recitalul său unul dintre studiile pentru pian ale compozitorului omagiat în acest an, anume fulgurantul moment Arc-en-Ciel, momentul realmente impresionant al recitalului domniei sale.
este cazul să amintesc momentul cu totul special al carierei com pozitorului, moment ce aparține mijlocului de secol trecut. Era perioada în care Ligeti a activat în calitate de cercetător al Institutului de Folclor din București. Acelei perioade îi aparține Concertul românesc pentru orchestră, lucrare pitoresc imaginativă pe parcursul căreia compozitorul investighează modalități instrumentale ale diferitelor tipuri de tarafuri sătești.
Trebuie menționat, pe parcursul aceleiași seri de muzică, concert al Orchestrei Simfonice din Goethenborg – Suedia, am putut audia Capriciul românesc pentru vioară și orchestră, lucrare enesciană de nobilă savoare poetică, lucrare finalizată prin strădania cu totul respectabilă a compozitorului Cornel Țăranu. Realizat cu participarea violonistei Alena Baeva – câștigătoare a numeroase și importante competiții internaționale. Lucrarea a fost susținută sub conducerea distinsului dirijor spaniol Gustavo Gimeno.
Moment aparte, puțin cunoscut, privind motivațiile temeinice ale acestuia, îl reprezintă recitalul cameral susținut de Ansamblul Contempo-Paris, formație ce reunește cinci muzicieni originari din România, actualmente stabiliți în Germania și în Franța. Violonista Mihaela Smolean, violistul Teodor Coman, violoncelistul Radu Nagy, pianistul Cristian Niculescu, o veritabilă echipă de muzicieni de mare experiență artistică camerală și solistică, sunt foști colegi, buni prieteni, artiști cărora li se alătură cea mai tânără componentă a formației, violonista Alina Petrescu-Lepper.
Colaborarea domniilor lor durează de peste trei decenii și a început încă din perioada studiilor liceale petrecute împreună la Colegiul Național „George Enescu“ din București. Recentul concert al Ansamblului Contempo-Paris este rezultatul unei îndelungate strădanii care – pot spune – a înflorit literalmente în cadrul generos al actualei ediții a Festivalului. Susținut zilele trecute în Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă, concertul a cuprins două lucrări fundamentale ale repertoriului cameral destinat formației, anume cel de al doilea Cvintet cu pian în la minor op.29 de George Enescu, și Cvintetul op.44 de Robert Schumann. Spiritul colaborării muzicale camerale a fost activ la nivelul cel mai înalt privind susținerea acestor capodopere ale genului. Este firesc să-i așteptăm pe cei cinci muzicieni români inclusiv pe parcursul stagiunilor curente ale vieții noastre muzicale.