Prejudecata critică susține că n-o poți
înțelege pe Virginia Woolf fără să
cunoști istoria, anatomia și chimia
spirituală a Grupului Bloomsbury. Deși
necesară, o asemenea întreprindere
nu e suficientă. E obligatoriu să cobori
mai în adâncimi, în intimitățile generației anterioare,
față de care tinerii geniali adunați în jurul cuplului
Leonard și Virginia Woolf făceau figură de parveniți
– inclusiv în sensul geografic al termenului, de
indivizi sosiți de undeva, atrași de magnetul
irezistibil al schimbării și contestației. Viața
Virginiei Woolf e, înainte de orice, o complicată
istorie de familie. Leslie Stephen, tatăl ei, a fost
un vârf de lance al uneia dintre marile direcții
care s-au confruntat, în lumea intelectuală britanică,
pe parcursul secolului XIX: filiera Eton-Cambridge
și filiera Rugby-Oxford.
Întrupare a ideii de intelectual, Leslie
Stephen a ilustrat cu strălucire atât aspirațiile,
cât și fobiile epocii. A fost un montagnard impenitent
și un adept al mersului pe jos zilnic. A practicat
cu asiduitate sporturile și, în ciuda imaginii de
tiran, de ins autocentrat și abuziv – fixată de
romanul Virginiei, To the Lighthouse, unde e
portretizat în personajul Mr. Ramsay –, era o
întrupare a ecuanimității victoriene. Contemporanii
erau impresionați de bunătatea și raționalitatea
lui, ceea ce l-a făcut pe un martor, politician,
scriitor și editor de ziare, să afirme că era „cel
mai cumsecade și demn de încredere om“.
Autor a peste treizeci de volume dedicate
literaturii engleze – cariera sa culminând cu
monumentalul Dictionary of English Biography, pe
care l-a inițiat în 1885 și l-a editat până în 1900,
când sarcina a trecut asupra colaboratorului său,
Sidney Lee –, Leslie Stephen ar fi meritat să figureze
în lista restrânsă a ceea ce Lytton Strachey a numit
„eminent Victorians“. Deși mare parte din activitatea
lui a fost dedicată studiului clasicilor englezi din
secolele anterioare (History of the English Thought
in the Eighteenth Century e un text clasic, imposibil
de ocolit atunci când studiezi gândirea engleză
din perioada respectivă), mintea lui era aceea a unui
intelectual cu privirile ațintite spre viitor. Drept
dovadă, implicarea directă în numeroase polemici
legate de metamorfozele artei din vremea sa.
Stephen avea obsesia autenticității – termen
pe care îl aplica și textelor despre care scria, dar
și propriei personalități. Această trăsătură de
caracter l-a transformat într-un antemergător al
autenticis mului în artă – în special pe dimensiunea
lui morală, pe care avea s-o teoretizeze în Sincerity
and Authe ticity Lionel Trilling. Marele critic american
așeza autenticul în aceeași linie cu eroicul și frumosul.
La intelectualul victorian, autenticitatea vizează
implicarea personală și competența. Mai precis,
spaima de a nu fi un impostor – și groaza de a fi
descoperit în această postură. Freud încă nu
începuse să dea nume diverselor frici și fobii ale
contemporanilor. Această dublă tulburare a lui
Leslie Stephen – pe de o parte, convingerea intimă
că prestigiul i se bazează pe o fraudă, pe de alta,
teroarea la gândul că totul se va sfârși cu un scandal
public — ar merita un nume doar pentru sine.
De pildă, „complexul lui Leslie“. Cu atât mai mult
cu cât, în forme difuze, reprimate și contradictorii,
spaima va pătrunde și în conștiința fiicei sale,
Virginia.
În a doua parte a secolului XIX, s-a
consolidat o concepție care devenise
destul de vizibilă încă din veacul anterior.
Și anume, credința că orice englez de
bună naștere e, obligatoriu, și un intelectual.
Inteligența și cultura se dovedeau a fi
daruri naturale, pe care individul le cultiva spontan,
așa cum simțea de datoria lui să practice și sporturile.
Astfel, a apărut „aristocrația intelectuală“, descrisă
de Noel Annan în Studies in Social History (1955),
unde ni se înfățișează tabloul uluitor al înrudirilor
și alianțelor dintre cei mai străluciți oameni de
cultură ai vremii.
Leslie Stephen era prins și el într-o astfel
de plasă cu ochiuri dese, unde-i întâlnim pe corifeii
culturii engleze, de la Thomas Macaulay, Charles
Edward Trevelyan (una din cele mai detestate
figuri de către irlandezi, alături de cea a lui Oliver
Cromwell; Trevelyan e considerat principalul
vinovat pentru foametea din Irlanda, de la mijlocul
secolului XIX; iar potrivit lui Joyce, cele mai
cumplite înjurături irlandeze sunt cele de Satan
și de Cromwell), Matthew Arnold, Charles Darwin,
William Makepeace Thackeray, Bertrand Russell,
Lytton Strachey, Arnold Toynbee – pentru a-i
numi doar pe câțiva, a căror faimă a supraviețuit
până în zilele noastre. Stephen a întrupat de
minune idealurile, falsele ortodoxii și dezamăgirile
unei epoci contradictorii. Între luciditatea lui
John Stuart Mill – perfect ilustrată de eseul său
din 1850, The Spirit of the Age – și zeflemeaua lui
Thackeray (The Snobs of England, by One of Themselves,
din 1846-1847) se întinde o plajă enormă de idei
și stiluri.
Ne aflăm, așadar, în fața unui dublu portret,
alcătuit din părți incongruente. Pentru contemporani,
Leslie Stephen a fost o figură impecabilă, venerat
și chiar adulat în cele mai înalte cercuri culturale
și politice. Alături de alți câțiva artiști, el făcea
par te dintr-un pluton care întrupa măreția imperială
a Marii Britanii – denumire în care accentul cădea
întotdeauna pe Marea. Dar englezii n-au ajuns la
mă reție deoarece mintea lor era deschisă la nou
și la aventură, ci au devenit dezinvolți și dezinhibați
odată ce s-au trezit stăpânii lumii. În schimb,
fiica avea acces la vulnerabilitățile tatălui, pe care
n-a ezitat să le absolutizeze și să le exploateze,
transformându-le, în scrisul ei, în însușiri dominante
ale caracterului acestuia.
Gertrude Himmelfarb, o mare specialistă
în subtilitățile epocii victoriene, îi
pune în contrast pe intelectualii
americani ai perioadei cu cei britanici.
Dacă primii par a se revendica tradiției
darwiniste – ei și-au obținut numele
și gloria prin muncă îndârjită, într-o lentă evoluție
socială –, aristocrația intelectuală britanică e
rezultatul unui norocos creaționism. Prin simplul
act al apariției pe scenă, se simțeau îndreptățiți
la noblețea culturală: „intelectualul englez, și cu
precădere cel victorian, părea să-și dobândească
titlul și proprietatea aproape prin dreptul de
naștere. Într-o epocă în care puțini monarhi
îndrăzneau să invoce principiul legitimității,
intelectualul victorian nu se sfia s-o facă. Legitimitatea
lui era stabilită de familie, clasă, educație, profesie
și remunerare. Putea să se miște în înalta societate,
să aspire la putere politică ori să facă bani fără a
arunca o umbră de dubiu asupra chemării sale.
Nu avea stigmatele tipice ale intelectualilor din
alte părți – academismul, boema sau prețiozitatea
de Herr Professor, de foiletonist sau de estet. Nu
era nici exotic, nici amabil. Intelectualitatea era
pentru el ceva la fel de natural ca limba, care la
rândul ei era la fel de naturală ca respirația. Era
dreptul lui prin naștere, și era la fel de temeinic
instalat în el ca și în englezitatea lui“ (Himmelfarb,
1995: 201-202).
Prezentând, sub chipul dlui Ramsay, o
imagine negativă a tatălui, Virginia Woolf punea,
de fapt, sub acuzare întreaga specie a intelectualului
ce se strecurase în rândurile aristocrației. Nu era
însă cazul lui Leslie Stephen, care, prin naștere,
aparținea unei familii nobile. Tatăl său, Sir James
Stephen, un om cu vederi deschise – era un
aboliționist fervent –, fusese subsecretar pentru
Colonii al Marii Britanii. Prin urmare, nu se punea
în niciun fel problema parvenitismului, așa cum
era cazul cu mulți intelectuali americani și cu
destui englezi care nu avuseseră norocul să aibă
de la naștere o „lingură de argint“ (după o expresie
populară a vremii).
Prin portretul pe care i-l făcea tatălui,
Virginia Woolf lansa un atac frontal îm potriva
generației părinților ei, pe care i-a închis în formula
desuetă a „vic torianismului înalt“ („high Victoria –
nism“). E drept că intelectualii ajunși la apogeul
carierei după 1850 făcuseră tot ce le stătuse în
putință pentru a bagateliza pozițiile privilegiate
pe care le ocupau. Excesul de naturalețe, de
dezinvoltură, frivolitate și autoderiziune a mă –
cinat mai puternic soclurile pe care se urcaseră
decât orice contestație. N-a fost nevoie de un 1830
precum cel francez și nici de o bătălie pentru
vreun „Hernani“ britanic, asemeni celui al lui
Victor Hugo, de la Paris. Ceea ce a dărâmat statuile
a fost excesul de normalitate. Cu superbie, ei
eliminaseră componenta mitologică a activității
artistice. Or, dacă a fi intelectual era considerat
cel mai firesc lucru din lume, nu mai rămânea
nici un colțișor pentru magia în absența căreia
arta devine un produs industrial lipsit de valoare.
Siguranța de sine risca, astfel, să joace o festă
celor instalați în convingerea că simpla apartenență
socială și etnică asigura un rol de prim-plan în
viața culturală. Altfel spus, englezii epocii victoriene
se plasau în postura lui Monsieur Jourdain, cu
nuanța de rigoare: își imaginau că sunt intelectuali,
fără să știe exact cum au devenit.