Locuiesc în carierul Drumul Taberei de mai bine de cincizeci de ani, ceea ce-mi provoacă un sentiment ambiguu, tristețe combinată cu admirație pentru faptul că sunt un răsăritean statornic și nu am nimic, de exemplu, din plăcerea americanilor de-a se muta, când li se năzare, de pe Coasta de Est pe cea de Vest și invers… Aici în cartier am prins rădăcini, cunosc fiecare colțișor și sufăr când o clădire e demolată pentru ca în locul ei să se ridice o alta. Așa s-a întâmplat cu vechiul Cinematograf „Favorit“, ras de pe fața pământului, dar deocamdată neînlocuit decât de niște schele care par veșnice, așa cum au fost împlântate. Nu-i înțeleg pe alții care nu-s neapărat tineri, dar neînfiorați de niciun pic de nostalgie, își văd liniștiți de obligațiile zilnice. Aceasta însă mă înverșunează și mă face să perseverez solitar în direcția trecutului. Bunăoară, aflându-mă deunăzi în zona pieții Orizont, am vrut să-i reconstitui înfățișarea din urmă cu patru decenii. Cum arăta piața în anii optzeci ai secolului trecut? Care erau magazinele? Ce profil aveau? Tentativa nu m-a costat mari eforturi. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că în locul unei prăvălii care vinde acum produse second hand se afla măcelăria. Deodată am început să frisonez, întrucât amintirile s-au îmbulzit brusc și mi-au interzis orice relaxare. Nu mai puteam fi un nostalgic benign, ci un revoltat pentru care șocul evenimentelor din trecut încă nu s-a atenuat. Am revăzut teribilele cozi la carne care duceau aproape până spre stația de autobuz. În fața ochilor mi-au apărut busculadele care se produceau în clipa în care oamenii urmau să intre în măcelărie. Dacă până atunci fuseseră docili așteptând să le vină rândul, în fața ușii intrau în panică, temându-se de un anunț potrivit căruia carne nu mai e și atunci ar face bine să se care pentru a reveni în ziua următoare. Ce conta că pierduseră câteva ceasuri bune, de aia mâine e o nouă zi, fiindcă putem din nou să ne așezăm la coadă. Fără comentarii… Din acest motiv apropierea de intrarea în magazin îi făcea pe oameni să tremure și răsuflau ușurați abia după ce intrau, știind că, odată intrați, nu vor fi dați afară fără să li se pună în brațe măcar un pachet de tacâmuri sau de carne congelată… Dar nu aceasta este secvența care m-a impresionat și care, într-adevăr, este de neuitat. Secvența cea mai expresivă aparține unui alt registru comportamental și merită consemnată în analele comunismului românesc.
În general, coada se forma dis-de-dimineață, dacă nu erau cazuri când oamenii veneau cu scăunelul încă de cu seară și se așezau în fața prăvăliei scrâșnind amarnic din dinți. Dar acestea, consider și acum, erau situații patologice. De aceea îi am în vedere doar pe acei concetățeni care pe la patru dimineața își ocupau locul în fața măcelăriei. Dacă magazinul se deschidea la ora șapte, aveau de așteptat, nu glumă! Numai că acum urmează partea cea mai interesantă. Persoanele respective, în momentul în care începea vânzarea, nu mai erau. Doamne sfinte! Ce se întâmplase cu ele? Adică, după tot efortul, se hotărâseră tam-nesam să renunțe? Nu, nu se poate, la mijloc trebuie să fie ceva suspect. Am înțeles repede cum stau lucrurile. Nu era nimic suspect sau dubios. Acei oameni care se așezau la coadă cu noaptea-n cap făceau aceasta în fiecare zi. Zi de zi, ei erau prezenți, cum ar veni spus, la datorie. Desigur, era dreptul lor să-și folosească timpul așa cum credeau de cuviință, dar ce făceau cu carnea cumpărată? O mâncau pe toată? Absurd. O vindeau la suprapreț? Imposibil, ar fi dat de bănuit. Măcelarul ar fi pus ochii pe ei și i-ar fi reclamat unde trebuie. Nu a fost cazul, deoarece indivizii, de fapt, nu vindeau pachetele de carne, ci locul la coadă. O vreme, nu mi-a venit să cred că așa ceva este posibil. Pe urmă, m-am lămurit că este chiar o practică larg răspândită, din care unii nevoiași își asigură astfel un oarece venit.
Așadar, pentru a rezuma, vânzarea locului la coadă era acum patru decenii o ocupație profitabilă pe care au practicat-o mulți fără să se rușineze de aceasta. Trebuia doar să te duci cu ochii cârpiți de somn în fața prăvăliei și să stai la rând câteva ore. Știai însă că nu stai degeaba și vei fi remunerat. Cetățeanul boier pe care-l serveai ajungea astfel să plătească de vreo patru sau cinci ori costul pachetului de carne, dar dumnealui, spre deosebire de tine, sărăntoc, își permitea să dea, fiindcă avea bani. De fapt, acesta era și costul real al kilului râvnit, și nu ce scria în dreptul produsului. Și, la urma urmei, era și adevărata față a comerțului socialist…
A trecut atâta vreme… Mă uit la vitrina aceluiași magazin unde acum stau în rafturi haine deja purtate și lăcrimez amintindu-mi de vremurile odioase, când în locul acestor țoale de două parale se aflau pachetele de carne, roșii ca sângele…