(Vasile Demetrius, Tinerețea Casandrei, 1914)
Romanul Tinerețea Casandrei, publicat în 1914 de Vasile Demetrius, este scris cu compasiune față de dezmoșteniții soartei. Este o compasiune sinceră, fără nimic stângist, asemănătoare prin autenticitate cu aceea a lui Eminescu din poezia postumă Viața („Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,/ Vezi o fată care pune ață-n ac;/ Fața ei e slabă de-o paloare crudă,/ Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,/ Degetele repezi poartă acul fin:/ Ea își coase ochii într-un tort de in;/ Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,/ Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.”)
Vasile Demetrius (1868-1942), autor prolific, deși nu de mare anvergură, se arată înduioșat de nedreptatea pe care soarta le-o face propriilor lui personaje.
După moartea lui Gheorghe Casimcea, parlagiu la abatorul din București, soția Maria și fiica lor Casandra, de șaisprezece ani, rămân fără niciun sprijin. Cu ajutorul nașei fetei, Tudora Oprișan (cincizeci și opt de ani), fina intră lucrătoare la fabrica de tricotaje din cartierul Filaretului, proprietatea lui Sperling. Fată frumușică și cuminte până atunci, Casandra atrage atenția comisarului-ajutor din sector, Manole, care îi face curte. Cei doi devin amanți, dar, când tânăra rămâne gravidă, bărbatul o părăsește, fiind între timp avansat comisar și transferat într-un oraș din sudul Moldovei.
Fără să-i spună nimic mamei sale, Casandra se mută la nașa sa, unde de altfel mai stătuse câte o perioadă și pe vremea când trăia tatăl ei, și naște o fetiță, Elena. Până la urmă se bucură și mama ei de nepoata apărută pe neașteptate, pe care o dau s-o crească o doică. Rămasă fără serviciu, Casandra întâlnește o prietenă, o fostă colegă de la fabrică, Mina, căsătorită acum cu Tache Săvulescu, contabil la o percepție din capitală. Aceasta, înduioșată de necazurile fetei, o invită pe la ei, gândindu-se că bărbatul ei are relații, că primesc musafiri și că într-un fel îi va putea face rost de un serviciu. În casa prietenei ei, Casandra îi cunoaște pe: tânărul Popescu S. Jean, elev la o școală militară; Neagu Mihăescu, arhivar-ajutor la Ministerul Domeniilor, care, la treizeci și opt de ani, este încă holtei și locuiește împreună cu mama sa; coana Sofia, care le face menajul; Spiridon Nuțu, funcționar comercial; Cristea Moțoc, măcelar, cu care se împrietenește.
La câteva zile după ce a început să frecventeze casa prietenei sale, Casandra este condusă într-o seară, la plecare, de tânărul Popescu. Știind de la Mina că femeia a născut un copil, o duce într-un loc dosnic, pe un maidan, și o posedă. Casandra regretă ușurința cu care i-a cedat, mai ales că între timp Neagu Mihăescu s-a îndrăgostit de ea și dorește s-o ia în căsătorie. Mina (care nu-i este prietenă sinceră și mai suferă și de gelozie fiindcă îl are ca amant secret pe Popescu), îi spune lui Neagu ce știe despre Casandra – că a făcut un copil cu un polițist, sugerându-i să o ia doar ca țiitoare, fiindcă fata nu mai e fecioară. Și așa se și întâmplă.
Viața Casandrei este grea acum, când are optsprezece ani și un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă a cărui dragoste se stinge repede; în plus soacra ei nu o poate suferi și o bârfește cu ceilalți chiriași. Nici soțul nelegitim, și nici soacra nu vor să audă de copil, așa că tânăra își îndeamnă mama să se mărite cu un prieten al bărbatului ei, Mihai Dudău, cu care deocamdată trăiește în concubinaj. Dorința fetei este ca mama să-i crească copilul, dar acesta, despărțit de doica pe care o iubea ca pe o mamă, moare. După pierderea fetiței, Casandra mai are parte de o nenorocire: în scurt timp Neagu se îmbolnăvește de cancer la stomac și moare și el.
Nefiind căsătorită oficial cu cel cu care trăise, Casandra rămâne pe drumuri, întrucât soacra ei se mută la niște rude. Nașa ei moare și ea între timp. Când își caută mama, Casandra află că este plecată la țară împreună cu soțul ei și că va lipsi mai mult timp din București. Disperată, umblând la întâmplare pe străzi, ajunge în cartierul Crucea de piatră, faimos pe vremea aceea prin casele sale de toleranță. O patroană de bordel, văzând-o tânără, frumoasă și necăjită, o îndeamnă să se mute la ea, spunându-i că mai are trei fete angajate și că așa vor fi patru, iar ea va putea trăi fără să muncească, fiind nevoie numai să se aranjeze ca să placă bărbaților.
Speriată că riscă să ajungă o prostituată, Casandra fuge de acolo și, amintindu-și de fabrica de tricotaje unde a lucrat cândva, se îndreaptă într-acolo. Găseșt fabrica refăcută, cu clădiri noi și mari, iar atunci când întreabă dacă este de lucru primește un răspuns afirmativ.