Nu-mi aduc aminte unde am citit o observație de mare interes, privitoare la secvența din Vechiul Testament, aceea când protopărintele Avraam este pus de Dumnezeu să-și sacrifice fiul, pe Isaac. Este o scenă care dă fiori. Dar observația la care mă refer pune în evidență un posibil adevăr de o maximă subtilitate psihologică. Ce spune acesta? Că dacă Avraam s-ar fi gândit că, până la urmă, cine știe, Dumnezeu se va arăta milos și nu-i va mai cere un asemenea sacrificiu, atunci cu siguranță, Cel de Sus nu ar mai fi intervenit, nu ar fi trimis berbecul sau mielul pentru a fi jertfit în locul fiului, iar bietul părinte nu ar fi avut încotro și și-ar fi înjunghiat odrasla. Pare o speculație oarecum trasă de păr, dar nu-i deloc așa. Ce înseamnă de fapt? Înseamnă că pentru a ne salva dintr-o situație gravă nu avem voie să umblăm cu tertipuri. Dacă Avraam avea în minte ceea ce în fond s-a și întâmplat, salvarea fiului nu ar mai fi fost posibilă. Yahve ar fi aflat ce clocește mintea lui și nu l-ar fi iertat. Numai că mintea strămoșului nostru era curată, limpede ca lacrima, și niciun gând iscoditor nu o corupea. Avraam, în ciuda suferinței, era hotărât să-și omoare fiul. Nu avea ieșire. Nici în cel mai infim grad nu spera că Dumnezeu își va schimba hotărârea. Și tocmai fiindcă avea conștiința atât de curată, a căpătat iertarea. În locul lui Isaac, așa cum se știe, a fost jertfit un animal. Este vorba, deci, de un sacrificiu substitutiv, dar care nu-i scade câtuși de puțin însemnătatea și valoarea.
Cred că aici găsim explicația celor mai multe eșecuri din viața noastră. Eșuăm tocmai dintr-un deficit de credință. În locul credinței care „mută munții din loc“ punem o minte scormonitoare. Facem tot felul de socoteli ca să vedem ce șanse mai sunt pentru a ieși cu fața curată. Dacă am lua destinul ca atare, așa cum e el, dur până la a ne strivi cu totul, atunci ar avea loc miracolul. Adică am ieși din impas, bolnavi fiind ne-am vindeca de maladia considerată incurabilă, condamnați la închisoare pe viață, am căpăta, incredibil, grațierea. Dar asemenea minuni nu pot avea loc dacă subiectul nu e curat la minte și la inimă. Cu cât mentalul nostru e mai încâlcit, cu atât și ștreangul destinului este mai greu de dezlegat. Poate se înnoadă și mai aprig. Și asta se întâmplă frecvent. Speri că, bunăoară, vei fi eliberat, dar aceasta nu este Speranța cu majusculă care face parte din triada spirituală, alături de credință și iubire, ci un mic vicleșug pentru a ispiti destinul de-a fi cu noi îngăduitor. Numai că la un asemenea nivel, când lupta se dă între lanțul de fier al soartei și ceea ce se află mai presus, nu pot avea loc negocieri. Nu mă târguiesc cu Dumnezeu. Îl pot câștiga doar dacă sunt și eu curat precum miracolul menit să coboare asupra mea. De aceea, Isaac a fost salvat și a rămas în viață. Fără îndoială, Avraam dorea din tot sufletul ca fiul lui să trăiască, dar nu-și permitea să se abată de la decizia supremă. Nici nu-și permitea să formuleze în intimitatea sa cea mai adâncă vreo nădejde cât de firavă. Știa că, dacă „speră“, va pierde. Nu se putea ascunde de Dumnezeu care, evident, ne citește cele mai tainice gânduri. Și atunci ce avea mai bun de făcut decât să se supună? Dar obediența sa a fost de fapt drumul spre viață. Și-a salvat fiul tocmai fiindcă, paradoxal, își pierduse orice speranță că-l va mai putea salva.
Încă o dată, acesta e un exemplu care ne copleșește. Mai avem însă unul poate la fel de cutremurător. Brâncoveanu al nostru nu se lasă înduplecat de rugămintea celui mai mic dintre copiii săi, Matei, care dorea să trăiască. E aspru și-i cere supunere totală. De data aceasta nu mai intervine niciun miracol. Copilul nu mai e salvat. Moare decapitat precum frații săi, precum tatăl său. Dar aici e vorba de altceva: de calea spre sfințire prin martiraj. În exemplul precedent era vorba de continuitatea unui neam. Isaac sacrificat ar fi intrat în rândul sfinților, dar ar fi produs o falie greu de remediat. Nu zic mai mult fiindcă nu știu, dar, oricum, pentru a pune punctul pe i, asemenea paradigme morale și de comportament nu mai sunt de nasul nostru. Acum ne târguim, ne tocmim, mai lași tu, mai dau eu, civilizația noastră e una a aranjamentelor, iar arhetipul uman care ne domină este al piețarului sau chiar al bișnițarului. Om fi mai isteți decât cei din trecut, dar plătim cu vârf și îndesat pentru acest așa-zis atu.