Ochii lui Enescu. Pare ciudat… s-ar cuveni, poate, să spun mîinile lui Enescu. Sau corpul lui, devotat viorii, acoperind-o protector ca o aripă de înger. Zilele și nopțile acestea m-a urmărit privirea lui. Capul puțin plecat, ochii triști sau mai degrabă resemnați. Destinul unui geniu pare asimilat în expresia ochilor. Cumva deasupra, fără aroganță, dar asumîndu-și exilul, o salvare iluzorie. Redacția revistei noastre este la doi pași de Casa cu lei, casa Marucăi Cantacuzino, devenită și a Maestrului. În curte, în spatele casei boierești, se află o clădire modestă, locul propriu-zis al intimității lui George Enescu. Mă duc des acolo. Casa din spate s-a pus mult mai recent în circuitul muzeului, orarul nu îmi este limpede, am apucat doar o dată să o vizitez cu amici de afară. Orice cunoscut al meu care ajunge în București, are în program, obligatoriu, acest loc: Casa cu lei. Cei mai mulți sînt oameni de teatru. Dar nu numai. Frapantă de-a dreptul, pentru absolut oricine, este modestia lui Enescu. Simplitatea. Esențializarea spațiului, minimalismul obiectual. Dormitorul lui de la Vila „Luminiș“, de la Cumpătu, este o chilie. Aici, la fel. Mă uit în vitrinele de la „Muzeul Enescu“ de pe Calea Victoriei. Casete cu fotografii, manuscrise, partituri, decorații. Fracul Maestrului… Care păstrează memoria corpului. Mereu m-am gîndit că s-ar putea face mult mai mult în acest muzeu, lăsînd la o parte reparațiile obligatorii. Oricum, Casa cu Lei este în reabilitare totală acum. Dar nu doar la asta mă refer. Muzeul pare rece, fără un gînd curatorial, fără emoție, oarecum fără implicare. În cele mai multe dintre casele memoriale din lume pe care le-am vizitat, domină un concept, o participare foarte implicată din partea muzeografilor, a celor care fac un tur și pun accente diferite pe conținut, pe detalii, vînd mici ponturi, secrete. Vibrează. Spațiile sînt încălzite de cuvînt, de poveste.
Dedicat pasiunii sale, clocotind mereu ca un vulcan activ, Enescu a trăit absorbit în universurile din mintea lui, în sonorități fabuloase pe care le crea sau le interpreta. A dăruit enorm celor din jur, celor pe care i-a inițiat, format, celor care i-au stat în preajmă, spectatorilor din lumea întreagă. Iar Sir Yehudi Menuhin l-a venerat pentru că l-a înțeles în toată profunzimea personalității lui. Dragostea și recunoștința lui în fața Mentorului au făcut posibilă nașterea Festivalului. Cu implicarea directă a lui Menuhin. În ultimii ani, cu tenacitate formidabilă, cu strategia limpede, directorii Festivalului Enescu au făcut mereu mai mult, mai clar, mai determinat și ferm pentru ca muzica lui să fie interpretată de mari muzicieni și de mari orchestre. A devenit o condiție. O poziție de nenegociat. Lucrul acesta m-a emoționat peste măsură.
Duminică, 27 august, a început cea de a douăzeci și șasea ediție a Festivalului George Enescu. Festivalul a fost reluat după 1990 datorită lui Andrei Pleșu, ministrul Culturii atunci. Unul dintre gesturile majore, dintr-un șir lung, pe care Andrei Pleșu le-a făcut pentru cultura română. Ediția 2023 a Festivalului are ca motto aceste cuvinte: „Generozitate prin muzică.“ Am tot privit asta pe fundalul de pe scena Sălii Palatului. Am simțit că se închide frumos un cerc. Că este vorba despre fiecare personalitate, artist, despre cei care au construit acest brand, acest fenomen, despre fiecare dintre cei care au gîndit și pus în fapt tot ceea ce ascultă și trăim la fiecare doi ani, aici. Despre toți cei care s-au frămîntat și zbătut pentru fonduri, nume, valoare, performanță, modernitate, continuitate. Așa putem să vorbim despre Tradiție. Și despre un nou început, cel al direcției artistice care îi aparține dirijorului Cristian Măcelaru.
Seara de duminică a avut un program atipic. Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op.104 al lui Dvořák, Rapsodia română în re major op.11 nr.2 de George Enescu și Suita „Cavalerul rozelor“ op.59 a lui Strauss. Se va scrie și în paginile revistei noastre, așa cum v-am obișnuit deja de atîta timp, despre tot ce va fi în Festival, care durează pînă pe 24 septembrie. Și cu siguranță și după ce acesta se va încheia. Gautier Capuçon, solistul concertului lui Dvořák, este un muzician care m-a emoționat de fiecare dată. Pentru că este vorba și despre generozitate. În perioada lockdown-ului, Gautier Capuçon a cîntat în fiecare zi Bach. A mai făcut asta, la fel de constant, Ytzak Perlman. Izolați unii de ceilalți, speriați, derutați, am primit gestul acestui muzician cu infinită recunoștință. Am privit povestea de iubire între el și instrumentul lui. Nu mai știam unde începe una și se termină celălalt. Din această îmbrățișare, sunetele vin altfel. De o intensitate care abia mă lasă să respir. La bis, Capuçon și Filarmonica „George Enescu“ dirijată de Cristian Măcelaru cîntă Song to the Moon, tot Dvořák, din opera Rusalka. M-am gîndit la Rostropovici, La Jacqueline du Pré… În transă am rămas, fără întrerupere, până la sfîrșitul serii. La începutul părții a doua, simplu, modest și emoționat, Cristian Măcelaru a anunțat că Rapsodia română este dedicată anul acesta victimelor tragediei de la Crevedia. Am ascultat o versiune dramatică, desfăcută, cu alte accente, și o interpretare extraordinară a Filarmonicii „George Enescu“. Apoi, un Strauss ca o spumă ludică.
Festivalul Enescu abia a început. Povestea merge mai departe.
Postscriptum ocazional. 11 septembrie după 22 de ani
În după-amiaza de marți, 11 septembrie 2001, i-am telefonat unei prietene și i-am spus că seara îl voi vedea, în sfîrșit, pe Kurt Masur dirijînd la Sala Mare a Palatului London Philarmonic Orchestra. În program, Beethoven, Simfonia nr.1 și, cred, nu mai țin minte, Bruckner.
În după-amiaza de marți, 11 septembrie 2001, așadar, m-am îmbrăcat foarte elegant. Și cu multe ceasuri înainte, tot așa cum bunica mea se ducea la tren. Nici nu știu dacă mi-am mai pus rochia aceea vreodată de atunci… Intenționam să ajung și la Ateneu, la ora șaptesprezece. Știam că mă întorc seara, tîrziu și, ca să nu mă mustre prea tare conștiința că mă bucur zile și nopți-n șir pe la festival și nu-mi aduc aportul de gospodină în oalele familiei, m-am apucat degrabă să amestec ceva într-o cratiță. Mi-am pus șorțul nu tocmai splendid peste rochia mea splendidă și, trecînd cu ceapa prin fața televizorului, l-am deschis. Nici astăzi nu știu de ce. Vocea comentatorilor era precipitată, gravă, nu înțelegeam nimic, părea că nici ei. M-am așezat. Acolo am rămas. O oră sau două am mestecat cenușă, am plimbat-o pe cerul gurii, în suflet, pe retină. Nu am putut să plîng. Nu am putut să vorbesc.
Cu foarte puțin înainte de ora concertului, m-am ridicat brusc, mi-am dat jos șorțul, m-am suit în mașină. Noroc că ea știa, deja, drumul spre Sala Palatului. Altfel… Eram convinsă că totul a fost suspendat și, totuși, cineva mă îndemna să mă duc. Am găsit loc liber jos, foarte în față. A intrat orchestra, ca un cor dintr-o tragedie antică. Toți priveau în gol, abia respirau. L-am văzut pășind pe Kurt Masur. Un bărbat frumos, înalt, în fracul său impecabil, cu gesturi impecabile… numai pașii aveau o ezitare. A salutat și, așa cum nu se obișnuiește, a vorbit publicului. Dar ce era obișnuit în acea zi? Și ce mai e obișnuit de atunci încoace?… Cu o zi înainte dirijase aceeași London Philarmonic Orchestra la New York. Locul unde are prieteni, unde a fost, pînă în 1991, director muzical al Filarmonicii, unde s-a plimbat cu o seară înainte, nu departe de turnurile gemene. „Muzica lui Beethoven poate să fie un omagiu al nostru, al tuturor, și o salvare a noastră, a tuturor…“ Cam așa a spus Kurt Masur.
Nu mai am televizor în bucătărie. În fiecare zi de 11 septembrie, ascult Beethoven. Și îl văd pe Kurt Masur pășind învingător peste timpuri, apropiindu-se de mine prin fumul cenușii. l