Nu știu cînd am vorbit prima dată cu actorul Teodor Corban dincolo de scenă, de teatru, dincolo de o circumstanță profesională. L-am întrebat și pe el de cîteva ori. Zîmbea. Și, în mod bizar, ochii lui albaștri, se măreau, nu se micșorau. Se dilatau ca o mare infinită, gata să primească o lume în ea. Și pentru asta, ochii lui nu făceau niciun efort. Exact ca cei ai Beatricei. I-am citit odată din Dante. Și iar, doar a zîmbit. Deci, nu știu cînd, unde și cum m-am apropiat de Teo Corban. Tîrziu, oricum. Am stat față în față și nici nu am prea vorbit. Părea că am spus deja totul. Și, totuși, au fost cîțiva ani cînd am stat mult împreună. După cîte un spectacol, la Iași, în timpul filmărilor, la București. Nu era introvertit. Părea. Dezamorsa treaba asta cu o glumă hîtră. Era extrem de profund. Asta deruta. În el însuși crescuse o poveste cît o mie și una de nopți. Greu de descris. Cu o filosofie amplă, pe care te lăsa să o descoperi, nu o etala, cu un umor subtil și foarte rafinat care rostogolea rîsul în afară, în valuri, pentru că înăuntru era o construcție elaborată, erau idei asamblate de inteligența lui, de spiritualitatea lui. Acolo, în el, era o dantelărie amplă. Frumoasă, pură, consistentă. Citea mult, mult, căuta infinit de atent la sensuri multiple, la detalii. Nu doar pentru rolurile lui. Poate că le aștepta astfel.
Teo Corban a debutat în film la 46 de ani. Cu Cornel Porumboiu, în A fost sau n-a fost. Toți au rămas cu gura căscată. Din acel moment, cariera lui a intrat într-o altă dimensiune. Au urmat roluri după roluri, în film, în teatru. Forța lui interioară i-a fost cel mai fidel însoțitor. De acolo a venit curajul. A rămas, însă, nespus de modest. Nimic nu l-a deviat de la această axă. Căuta cu atîta atenție, adînc, în fiecare personaj. Întotdeauna m-a surprins. Corpul lui era ca un fel de ecou al stării, al gîndului. Cuvîntul se muta în ființa lui. Cu care rezona perfect. Prețuia cuvîntul. Cred că tandrețea lui Teo Corban se definea în atîtea feluri pentru că el însuși era în multe culori. Calde. Era un alergător de cursă lungă, iar drumul lui era fără sfîrșit. Așa ducea fiecare spectacol. Așa a dus și Aferim. Nu doar personajul său, ci întreg filmul lui Radu Jude. Ca o radiografie în alb și negru, în care vezi structura. Am învățat să privesc tot ce a lucrat Teo așa. Plecînd de la construcția internă, solidă spre exterior.
Îmi aduc aminte ediția din „Nocturne” pe care am făcut-o la un moment dat, cînd am simțit că sînt pregătită. Aș spune că emoția s-a plimbat pe îndelete în tot studioul. A fost dezarmant de sincer, de non-convențional, de suplu, de occidental. De acolo. Toată echipa mea a fost marcată de mărturisirea lui complexă, vie, nunațată, cu sens. De normală. Partea ludică din el susținea greutatea confesiunii. Cu mare impact și extrem de simplă. Ca tot ce a făcut. Uneori părea că nu joacă nimic și rămîneai mut cîtă emoție elibera. L-am privit din culise, la București, cînd Teatrul Național din Iași a jucat Vizita bătrînei doamne, în regia lui Claudiu Goga. Eram foarte curioasă ce face înainte de scena finală, cînd personajul său era judecat. Stătea cu spatele la public și cu fața la ceilalți actori. Corpul încremenit înghițise vionvăția, păcatul. Își ducea crucea. Privirea lui se plimba de la un actor, la altul, de la un personaj, la altul, la formele trădării. Paradoxal, el nu se încărca de la ceilalți. Le dăruia lor emoția lui. Ca pe o formă de recunoștință. Existențială.
Într-un an, la Festivalul Național de Teatru, l-am pus în centrul sărbătorii. Teo a venit în smocking. În seara aceea, în noaptea aceea am fost toți împreună. Am rîs enorm, ne-am bucurat, ne prețuiam. Oameni de teatru, de film, echipa mea, familia lui. Spre dimineață a hotărît că următoarea întîlnire va fi în Rai. Am tăcut. „În Raiul meu. La Vlădiceni. Sus, pe deal, în pădurea mea fermecată, la casa mea fără garduri. Fără limite, adică.“
În vara trecută am fost la Iași invitată de Andrei Giurgia, la Serile Filmului Romînesc. Teo era în spital. Aș fi vrut să-l văd. Din pudoare, n-a vrut. M-am dus în teatru. Nu era nimeni. Am fost pe scenă, în cabină, în sală, jos, sus, pe holuri. N-am simțit că vine sfîrșitul. Nicidecum. Am simțit, însă, că e greu. Și m-am simțit neputincioasă. Atît de neputincioasă.
Teo Corban, studentul lui Dem Rădulescu, actor filosof de teatru și film a murit la începutul acestui an, în ianuarie. S-a născut în aprilie 1957. Nu ne-am luat la revedere. N-am putut. Nici unul, nici altul. În vara asta grea, cu dileme și reașezări interioare, m-am întors la Iași pentru el. Echipa de la Serile filmului i-au făcut un omagiu răvășitor. L-am văzut în fotografii, în atîtea feluri… eram doar eu în toată expoziția. Și l-am auzit cîntînd un cîntecel din Chirița. Cum mi-a cîntat pe o stradă din București. Cu vocea lui de tenor. Era momentul să mai urc la Vlădiceni. Sus. Angela ne-a primit cu tăvi de plăcinte și un morman de clătite, cu siropuri delicioase și răcoroase. Am plecat spre mormînt un mic alai. Deși nu știam drumul, m-am trezit în față. Imediat în spatele meu, nepotul lui mic, guraliv, inventiv, grijuliu. Pe urmă, ginerele lui Teo și actorul Cosmin Maxim, în urma lor, fata lui și a lui Toni Cornici, alături de prietena lui Teo și a Angelei din studenție. Cred că erau cu noi și Sapdaru, și Ticu Pușcaș, și Emilia Popescu, și Radu Muntean, și Boguță, și Doru Aftanasiu… Am stat o vreme pe o băncuță. Fiecare își făcea de lucru. De la mănăstirea de jos, de la picioarele noastre, au bătut clopotele