E Lovinescu lansează în monografia despre Costache Negruzzi ideea că păcatele tinerețelor acestuia rezidă în atracția de artist pentru mai multe lucruri deodată și în dorința de a se apuca să facă de toate. Chiar dacă nu a izbutit întotdeauna ceea ce și-a propus, prozatorul și-a revărsat neastâmpărul creator, el dovedind și o nebănuită pregătire intelectuală. Dar criticul are imediat o tentativă de a se… revizui și se întreabă dacă Negruzzi, adăpat fiind la sursele clasice și cunoscător al câtorva literaturi străine, nu a fost cumva un diletant. Răspunsul negativ aflat este întărit de convingerea că nuvelistul a fixat în linii atât de sobre și de sigure una dintre secvențele cele mai epice ale istoriei noastre.
În optica lovinesciană, Negruzzi a avut diletantismul simplității și al bunei-cuviințe, el părând a scrie totul în joacă și, fără să zăbovească prea mult, trecea la alte „sujeturi“. Este ceea ce i s-a și reproșat, de altfel, ulterior, dar criticul își încheie portretul în fraze exclamative „Diletant, făptuitorul lui Alexandru Lăpușneanu! Diletant, scriitorul care a tăiat așa de sigur în marmura istoriei, desfăcând un bloc măreț, trainic, o dramă în patru acte scurte și energice!…/ Și avea numai 32 de ani!/ Fericită soartă a acelui care, la o așa vârstă, a pus începutul unui gen literar!…“ (Repere istorico-literare, în Constantin Negruzzi, Păcatele tinerețelor, Editura Minerva, Buc., 1977, p. 347).
Neavând nimic depreciativ când a fost emisă, eticheta lovinesciană de diletantism a căpătat cu timpul insinuări tot mai pernicioase în critica noastră. Așa s-a ajuns la situația ca privirile scrutătoare cele mai îngăduitoare să fie aruncate cel mult „omului începutului de drum“ Negruzzi. O poziție echilibrată a dovedit în acest sens Șerban Cioculescu: „Prin raritatea scrisului său, Negruzzi face figură oarecum de diletant; e însă un diletant de calitate, care în momentul istoric al începuturilor literare, inaugurează în toate direcțiile prozei și călăuzește câteva generații de scriitori prin exemplul său, fără măcar să-și asume cel mai mic rol de îndrumător“. (Ș. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, I, Casa Școalelor, Buc., 1944, p. 46).
O netă opoziție față de presupusul dile tantism este aceea adoptată de Ana-Maria Boariu, care a selectat următoarele rânduri pentru coperta a patra a cărții despre „contempo ranul nostru“: „Scriitor «fără imaginație» care «nu inventă» ci pictează, aș zice, întâmplări reale, are acel simț al memorialistului care știe că lasă în urma lui un DOCUMENT. De viață, dar și de LITERATURĂ, adaug, căci eu nu cred nicio secundă în diletantismul lui Negruzzi, despre care s-a vorbit atât. Cu intuiția lui artistică sigură, de care e imposibil să nu fi fost conștient (o probează corecturile din manuscrise și felul în care și-a alcătuit volumul de autor), Negruzzi știe că, deși puțin, în fond scrisese tot ce se putea scrie pentru timpul lui, lăsând nu o operă închisă și închistată, de «epocă» – pentru urmași –, ci, dimpotrivă, o operă deschisă“ (Constantin Negruzzi, noi epistole către prieteni, Buc., Editura Albatros, 1986).
Virgil Nemoianu ne oferă, în eseul Observații despre specialiști și diletanți, o definiție a ceea ce înseamnă „diletant prin întrerupere“. Te afli într-o asemenea postură „în momentul în care știi prea mult despre un lucru, [iar] el începe să devină vulgar. Familiaritatea excesivă cu un domeniu al cunoașterii degenerează în ordinar și strident. De-aici distincția diletantismului“ (Arghipelag interior: eseuri autobiografice; Simptome, Editura Spandugino, Buc., 2018, p. 608). O astfel de definiție generală nu vine să completeze portretul făcut de E. Lovinescu lui Negruzzi, dar îi adaugă o nuanță. Se poate accepta că scriitorul a fost un diletant prin întrerupere, dar nu pentru că se familiarizase excesiv cu vreo specie ori cu vreun gen anume, în pofida înclinației literare precoce. Negruzzi a fost o prezență activă pe scena literaturii noastre atât timp cât imperativele epocii au impus emulația creatoare pregătitoare a Revoluției de la 1848 și a Micii Uniri.
Trec rapid peste întrebarea lui Virgil Nemoianu dacă este mai rău să fii epigon sau diletant (eu răspunzând că este preferabil epigonismul doar în situația irealizabilă de a te numi Eminescu) și ajung la distincția care se face între două tipuri de diletantism vizibil diferite: „Unul e diletantismul boem […]. Există însă și diletantul gentilom, elegant, ușor, blazat; obiectul după care e recunoscut sunt mănușile fine […]; este sigur de sine, dar nu lipsit de contradicții: rezervat și jovial, distant și sanguin, constant și capricios, serios și fantasc, aspru și înțelegător. Gesturi favorite sunt salutul afabil și răsfoirea unei cărți. Epigonul este posomorât, boemul plânge, diletantul zâmbește“ (Ibidem, p. 610). Desigur că sociabilul și jovialul Negruzzi aparține celei de a doua „fiziologii“ descrise, deși răsfoitorul de cronice bătrâne pline de colb nu ar fi de recunoscut după purtarea unor mănuși fine. Dar bine că „eleganța este disimularea izbutită a efortului creator“ (Ibidem, p. 608) – după cum ne asigură autorul „teoriei secundarului“.
Pentru a da relief și perspectivă celor spuse, teoreticianul mai distinge un tip de diletant – acela al eruditului: „comentator fidel, sincer, pe care te poți bizui, serios, dar nu posomorât, constant și tenace, loial și pasionat, tăcut și laborios. […]. El trăiește în alb-negru […]“ (p. 610). Cu toate că „pune între privirile sale și realitate vălul culturii“ (T. Vianu), Negruzzi nu poate fi recunoscut totuși într-o asemenea postură, pentru că el nu a trăit în alb-negru, ci a scris negru pe alb.
Este mult spus că o mare parte dintre personajele lui Negruzzi ar fi diletante, ele fiind doar veleitare. Dau câteva exemple și încep cu cel mai cunoscut dintre ele. Oricât de specialist s-ar arăta Alexandru Lăpușneanul în cruzimi de tot felul, el nu este nici măcar diletant, ci un veleitar. Iar aceasta se deduce din cea mai groaznică secvență narativă a nuvelei. G. Călinescu vede în el, în timpul sinistrei scene de sfârșit al ospățului, un adevărat estet, dar atrocele domn a avut mari dificultăți în a edifica o piramidă perfectă din cele 47 de capete. Deși nuvelistul nu precizează nimic, Lăpușneanul a trebuit să renunțe, cu regret, la două țeste, pentru a forma o bază de nouă capete, dacă era într-adevăr iubitor de simetrii și dacă ura mișcarea care deplasează liniile (fără nimic din Frumusețea baudelaireană). Îmi imaginez că subtilul sadic ar fi monologat cu o parafrază stănesciană în jurul operei imperfecte: „Ce piramidă perfectă ar fi fost aceasta de n-ar fi avut două țeste sfărâmate“. Probabil că tiranul era înzestrat cu spirit de finețe, dar spiritul de geometrie i-a fost pus în teribilă încurcătură. (Cred că dificultăți în a număra a avut și veleitarul Sobieski, trufașul rigă al Poloniei fiind obligat să o ia de mai multe ori de la capăt cu număratul pe degete când a văzut plăieșii ieșind din cetate.)
foarte bun cunoscător al psihologiei maselor veleitare în ale răzmeriței, Lăpușneanul nu a pătruns totuși psihologia feminină. În cadrul terapiei de șoc, când domnița Ruxanda leșină la vederea piramidei, el se resemnează cu constatarea că femeia rămâne tot femeie. Călău sau gâde să fi fost cineva care ar fi intrat în sală, și tot îl impresiona vederea piramidei construite de psihoterapeutul de circumstanță. La rândul ei, domnița este obligată de eticheta Curții modovenești la un veleitarism anost pentru rangul avut, pentru că nu poate depăși statutul unei Cenușărese închise în casă. Domnitorul se miră că și-a lăsat fusele în zi obișnuită de lucru, venind la el cu plângerea despre „darea de samă“. În atribuția ei de doamnă-gospodină intră și pregătirea nebănuitului ospăț sângeros.
Chiar dacă nu este o adeptă a părerii din Scrisoarea a XXV-a (Omul de la țară) potrivit căreia „acum trebuie să știm mai multe limbi, ca să înțălegem pre a noastră“, o emancipată se adeverește a fi prețioasa ridicolă franțuzită Caliopi Busuioc. Femeie de la țară și ea, muza de la Burdujăni este totodată o diletantă partizană a pumnismului și a jargonului grecizant. În schimb, veleitar în tot ceea ce ține de „plăcerile însurăciunii“, postelnicul Andronache Zimbolici o laudă prietenilor săi pe Agapița pentru inocența ei, încredințat fiind că într-o zi nevasta îl va întreba „si les enfants qu’on fait se faisaient par l’oreille“. O astfel de posibilitate poetizantă o poate imagina doar un personaj urmuzian precum Fuchs, nu și cea surprinsă de asistență într-o poziție nu tocmai de veleitară în brațele unui amorez.
Măcar în post-scriptum suntem asigurați că de-abia după a patra recidivă a Agapiței (diminutiv antifrastic pentru spirituala agapé) încornoratul soț a hotărât despărțirea. Trebuie să recunoaștem că el a ținut mai mult la ambițul de familist decât Crăcănel la amor, care va fi pregătit psihic să sufere trădări așa, cam de vreo cinci, șase ori, fiind gata să plângă și pentru a șaptea traducere. Închei această scurtă prezentare a câtorva veleitari cu menționarea provințialului plin de veleități literare. Acesta, după ce și-a cumpărat „ochilari sau lornetă“, merge la teatru, de unde înțelege că „s-a jucat comedia lui Vodevil care este foarte ghizdavă și nostimă, pre care îndată începe a o critica“.
Neluându-și în serios talentul literar, Negruzzi a fost mai curând scriitor al virtualităților decât al realizărilor depline, opera sa conținând multă neghină și pălămidă. I s-a adus acuza de diletantism, însă este preferabilă aceasta imputării de veleitarism, care se poate face numai unor personaje ale sale. Acestora li se pot ierta toate defectele, deoarece aparțin lumii ficționale, în schimb, creatorului lor nu i s-a trecut cu vederea nicio scădere. La 215 ani de la naștere și la 155 de la moarte, Costache Negruzzi rămâne prin Alexandru Lăpușneanul, după I.L. Caragiale, scriitorul cu cele mai multe sintagme citate în vorbirea noastră curentă. Nu este puțin lucru pentru un „diletant cu întrerupere“, chiar dacă nu îl considerăm în accepția definiției lui Virgil Nemoianu.