Ochiul magic 36/2023

Cele trei judecăți

Culeg pentru început din Epistolar (la care m-am referit pe larg în Editorialul de săptămâna trecută) câteva observații despre critica literară, care mi se par extrem de potrivite în contextul actual, dominat de disputa dintre noua critică pozitivistă și hermeneutica tradițională. E vorba despre două scrisori, una a lui Gabriel Liiceanu, cealaltă a lui Sorin Vieru. Ambele datează din 1984, un an după apariția Jurnalului de la Păltiniș. Gabriel Liiceanu pleacă de la un articol din România literară al lui Eugen Simion (pe care, în paranteză fie zis, nu l-am putut citi niciodată până la capăt), în care, între altele, autorul îi reproșează lui Noica părererea, cum se știe, negativă despre critica literară. Fără a împărtăși părerea lui Noica, Liiceanu reia discuția despre raportul criticii cu teoria și implicit cu filosofia. Considerațiile lui Liiceanu mi se par perfect întemeiate. Sorin Vieru, la rândul lui, vine cu o foarte interesantă observație: „În principiu, scrie el, orice carte așteaptă o judecată. […] În manieră specific nicasiană, putem răspunde: fiindcă toate lucrurile stau sub o judecată. Cărțile lumii stau sub judecata de gust, așa cum fapta umană stă sub judecata morală, iar fapta gândirii sub judecata teoretică. […] (Și cum) o carte anume este o carte în genere, apoi o faptă omenească în genere și o faptă a gândirii în genere, în consecință, toate cărțile lumii stau sub trei judecăți. Dar în măsura în care cartea este în mod specific carte, ea se înfățișează la judecata gustului, a cărei demnitate filosofică a fost vădită într-o vestită Critică a lui Kant.“ Și mai departe: „Am jigni deci nu critica literară în contingența ei, am jigni, mă tem, judecata de gust în temeiul ei, dacă am refuza criticii curente rolul primordial. Ea rămâne cea mai importantă speță a criticii.“ (Citește-l pe Kant, Cristian Moraru! Sau măcar pe Liiceanu și pe Vieru, dacă pe mine nu mă crezi.)

Când am scris, nu o dată, despre poezia lirică, nu mi-am amintit de o foarte originală definiție, din unghi filosofic, a lui Petru Creția din singura lui scrisoare din Epistolar. De fapt, nu sunt convins că am reținut-o la o lectură anterioară. Iată ce spune Petru Creția: „Liricitatea este o aprehensiune sensibilă a lumii, dar ea nu se instituie decât în mijlocire, o mijlocire care este o determinare specifică a logosului, și anume una derivată din logosul primordial. […] Afirm că logosul liric este supunerea rostirii omenești la niște reguli, schimbătoare după vremi, ale sărbătorescului.“ Urmează o comparație cu muzica, de care logosul liric se deosebește prin aceea că „vorbele, enunțurile sunt niște aspre și nărăvașe, crude și impure instrumente“. Ar merita reprodus întreg pasajul. Pentru cei interesați, el se află la pag. 239 a ediției din 1996. (N.M.)

 

Putin nu mai are răbdare

Nu cu mult timp în urmă, un avion particular s-a prăbușit între Moscova și Sankt Petersburg. Un al doilea avion, care părea a-l însoți, s-a întors la Moscova. Agenția de Transport Aerian a Rusiei a informat prompt că în avionul care s-a prăbușit se aflau nouă persoane, iar, printre ele, Evgheni Prigojin și Dmitri Utkin, liderii Wagner. Și că va urma o anchetă oficială. Când scriu aceste rânduri, acestea sunt informațiile confirmate care circulă pe toate televiziunile și rețelele sociale din lume. Se mai spune că avionul ar fi fost lovit de o rachetă sau că, mai probabil, ar fi explodat o bombă la bord. Și că, de asemenea, avionul ar fi suferit o reparație neprevăzută chiar înainte de a decola. Pe de altă parte, nimeni nu pare a se îndoi de faptul că Putin însuși a ordonat lovirea avionului. Oficial, Kremlinul n-a comunicat nimic cu adevărat relevant. Putin însuși a rostit două vorbe lipsite (intenționat!) de orice sentiment, de o răceală atât de frapantă, încât m-a făcut să mă întreb de ce o fi ținut să le rostească. Ce s-a întâmplat cu adevărat nu vom ști probabil niciodată. Ceea ce vreau să remarc acum este însă altceva.

Nu puțini au fost cei care au prevăzut că Prigojin nu va avea viață lungă după puciul ratat. Inclusiv președintele Biden. Apariția lui Prigojin, în carne și oase, cu puțin timp înainte de accident, în Africa, declarând, în stilul emfatic personal, că se află acolo pentru „a aduce fericire africanilor“, nu le-a schimbat opinia celor mai mulți analiști. Totul părea doar o chestiune de timp. Trei luni, afirmau britanicii. Cunoscându-l pe Putin, eu zic că nu ne-am fi așteptat totuși ca factura trădării să fie emisă atât de repede. Și nici să se producă într-o manieră atât de, cum să spun altfel, în văzul lumii. Că doar nu s-or fi terminat otrăvurile și celelalte procedee mai discrete. Deși anticipată, lichidarea lui Prigojin, pe mine, cel puțin, m-a luat prin surprindere tocmai prin rapiditatea cu care a survenit și prin relativa „transparență“ a indiciilor comunicate public. Rar am văzut live un eveniment de acest gen în Rusia lui Putin și ai cărui protagoniști să fie persoane atât de influente, mai mult, cu un background atât de recent. Și tot așa de rar am fost informați la fel de prompt cu privire la numele victimelor, piloți și stewardesă, inclusiv. Ineditul acestui mod de comunicare din partea Kremlinului este și o schimbare a registrului politic. Nu știu dacă intenționată. Dar Putin pare să nu-și mai ascundă intențiile cu grija cunoscută și să nu mai fie la fel de greu de citit. Sigur, rămâne întrebarea privitoare la cauzele schimbării. Am putea deduce din împrejurarea de față că lui Putin nu-i mai pasă, pur și simplu, de faptul că opinia generală își vede așteptările confirmate. Am remarcat și altă dată că din discursul clasic-mincinos al Kremlinului este pe cale de dispariție, pe fondul eșecului „operațiunii militare speciale“, acel mărunt sâmbure de adevăr care a reușit dintotdeauna să dea un oarecare aer de plauzibilitate discursului comunist în general. Semn, spuneam, de maximă derută a comunicării. Transparența n-a fost, nici ea, caracteristică acestui discurs. Din contra, comunicatele Agenției TASS căpătau un minim înțeles abia dacă erau citite pe dos. Toți știam acest lucru. Ce să-l fi determinat pe Putin să-și arate, așa, pe nepusă masă, mușchii politici (nu vorbesc de ceilalți, exhibați în multiple ocazii)? Teama ca un alt Prigojin să-i pericliteze statutul nu constituie o explicație acum, după ce, se știe, tiranul a făcut curățenie printre generalii din armată și din FSB. Și a băgat spaima în oricine mișcă în front. De ce ne-ar oferi el câteva piese lipsă din cel mai inextricabil puzzle politic din istorie? Ceea ce e însă sigur e că Putin nu mai are răbdare. Să fie de bine? Să fie de rău? Cred că nimeni nu știe, nici Putin însuși. (N.M.)

 

Despre romanul românesc

Sub raport strict istoric, romanul românesc a cunoscut două epoci glorioase. Cea dintâi este epoca interbelică. Cea de a doua este aceea cuprinsă între 1965 și 1989.

Întâiul nostru roman pe deplin matur a fost considerat, deja de către Lovinescu în 1920, Ion al lui Rebreanu. După părerea mea, locul de drept îi revine Marei lui Slavici, în volum din 1907. Doar că Mara nu are o urmare imediată la un nivel valoric similar. Ion, în schimb, deschide seria capodoperelor românești ale genului. În deceniile 3 și 4 ale secolului XX, se publică mai multe romane decât în toți cei 50 de ani care despart romanul lui Rebreanu de Ciocoii vechi și noi a lui Filimon, romanul în care același Lovinescu și după el atâția alții au văzut începutul genului la noi. Ba chiar într-un număr mai mare și decât, dacă le adăugăm la socoteală, acela al romanelor din deceniile 5 și 6. Nu e vorba însă doar de cantitate. Apărut ca gen după mijlocul secolului XIX, romanul românesc a dat până la Marele Război câteva opere pe care istoria literară le-a consemnat. Dar nici înainte, nici un deceniu și jumătate după Mara, nu putem numi una de valoare incontestabilă. Genul își atinge cu adevărat maturitatea abia în interbelic. Am mai spus și altădată acest lucru: dacă înainte de Marele Război, am avut povestitori care au scris și romane, după aceea, am avut romancieri care au scris și nuvele. Constatăm, apoi, că romanul românesc interbelic și-a scris, pe scurt, propria istorie. Regăsim în el în același timp, sub raport naratologic, toate tipurile pe care genul le-a cunoscut. Conform criteriului folosit de mine în Arca lui Noe, e vorba de trei tipuri, pe care eu le-am numit metaforic doric, ionic și corintic. Conform criteriului meu, un alt tip nu există nici astăzi și, cu atât mai mult, nu putea exista înainte ca genul să devină matur. Nu exclud ca un alt criteriu să propună alte tipuri. Încercări s-au mai făcut și se vor mai face.

Realismul-socialist a reîntors, ca formulă, romanul nostru în epoca premodernă, pe la 1900 după-amiază, spre a nu mai vorbi despre ideologizarea tematicii. Excepțiile, le putem număra pe degetele de la o mână. Chiar și în legătură cu ele, au fost formulate destule rezerve. Cu toate acestea, valoarea lor a fost considerată indiscutabilă de către critică. Situația se schimbă în anii următori, când putem vorbi de o normalizare. Întreruperea cursului firesc al evoluției genului nu e totuși lipsită de consecințe: romanul nu și-a regăsit dintr-odată diversitatea tipologică din interbelic, păsuind o vreme factura socială, singura pe care realismul-socialist o îngăduise. Ionicul a revenit târziu, iar corinticul, și mai târziu. Cu toate acestea, romanul a cunoscut în deceniile 7-9 o glorie comparabilă cu aceea din interbelic. Și un rol social încă și mai important. Am fost conștienți încă de pe atunci că e vorba de un adevărat fenomen social. Nu doar datorită tirajelor excepționale. Ci prin sarcina pe care romancierii și-au asumat-o: pe de o parte, aceea de a îndrepta imaginea societății impusă romanului de realismul-socialist. În acest scop, romancierii din două generații au adoptat o perspectivă foarte critică a lumii comuniste în general, fie recurgând la parabola politică, fie la un realism necruțător. În nicio țară comunistă, din câte știu, romanul n-a mers atât de departe. Pe de altă parte, romanul a ținut, la propriu, locul celor mai multe modalități prin care societatea ia de obicei cunoștință, așa zicând, de ea însăși: presa, televiziunea, studiile de istorie, de sociologie, de politologie, literatura, în general, și altele. Modalități pe care Cenzura le știrbea sau le interzicea de câte ori considera că reprezintă un pericol. Bahtin a numit romanul modern un gen genofag, în sensul că devorează literatura precum Pantagruel, lumea. Romanul românesc din deceniile de comunism este, în plus, și un gen cumulard sub raport social. Împotriva bulimiei căruia, Cenzura n-a descoperit dieta necesară.

După 1989, contrar speranțelor, romanul nu și-a regăsit vitalitatea din anii anteriori. Să remarcăm că puținele romane cu adevărat valoroase aparțin unor romancieri care fac parte din generația ’80, mai niciunul, din generațiile ’60 sau 2000. Și, totodată, că succesul de public, nu merge, în cazul lor, împreună cu valoarea care le-a fost atribuită de critică, tocmai pentru că romanul, literatura actuală nu mai reprezintă astăzi un astfel de fenomen social. Programele școlare tratează literatura ca pe o cenușăreasă. Tirajele scăzute ale cărților nu permit un acces normal la carte. Librăriile dispar, bibliotecile (îndeosebi cele școlare) nu mai au fonduri de achiziție. Emisiunile literare nu sunt pe placul televiziunilor comerciale. Cât despre literatura de pe internet, Dumnezeu cu mila! Societatea însăși s-a schimbat. Romancierul contemporan ar putea spune ca Hamlet: „Vremea e scoasă din țâțâni. Ah, ce blestem, că n-am fost născut ca s-o îndrept!“ (N.M.)