După ce s-a ocupat îndelung (se pare că încă nu și-a încheiat truda) de Bacovia, Constantin Călin trece la Alecsandri. Consacrându-i o cercetare pacientă, oprindu-se la detalii ale biografiei și operei deopotrivă, cu o satisfacție a nesațiului în fața unei teme pururi deschise. Plonjează am putea spune în infinitul mic al acesteia. Cu o autocaracterizare ale cărei generoase variante, între care o mimată incertitudine, indică empatia: „Ceea ce ofer nu-i o «chestie sistematică», ci o înșiruire de microcomentarii ce s-au agregat fără plan, în ordinea redactării lor. Sunt – le zic – «incizii», «sondaje», «atingeri», «lecturi întâmplătoare», plecând de la amintiri, evenimente, contrarietăți“. Spre a ajunge la satisfacția cvasisenzorială (pentru a nu zice culinară) a efectului scontat: „Un Alecsandri accesibil, livrat în porții mici, care să îndemne la noi frecventări și aproximări personale. Un Alecsandri gustos, proaspăt, provocator de curiozități, reconfortant“. Am putea vorbi aici de ceea ce Roland Barthes a numit cândva „impresionismul critic“. Surpriza pe care o provoacă o asemenea cercetare închinată bardului de la Mircești e cea a relevării unor fețe deosebite de cele ale imaginii sale îndătinate. Astfel figura feminină dominantă a poetului nu e siderala Elena Negri, cea cu versurile pe care poetul i le-a dedicat, puse pe note și cântate inclusiv de Bacovia, „așa de vibrant, așa de duios, cum puțini au cântat-o vreodată“, conform relatării unui martor, ci Paulina Lukasievici, „fata de origine poloneză, mai mică decât el cu douăzeci de ani, pe care ar fi întâlnit-o, ca servitoare, la un han din Târgul Frumos“. Paulinei îi datorează confortul și libertatea de a duce o viață de poet, lucru recunoscut de el în mai multe rânduri. Întrucât „toate «trebile moșiei» sunt în mâna ei. Pe deasupra e și soră de caritate (o «perfectă soră de caritate»), care îl «pune pe picioare» când se îmbolnăvește“. Cât privește Mirceștiul, acesta n-a reprezentat doar o sursă de inspirație a pastelurilor, „«cabinetul de lucru» pentru ceea ce a realizat mai bun în opera sa“, ci și toposul unor „fenomene extreme“, secetă, inundații, până și un „cyclon american“. Nu mai puțin neașteptat ne apare ceea ce exegetul socotește (și probează) a fi dezgustul față de politică al poetului atât de legat de evenimentele istorice ale patriei sale, devenit diplomat al acesteia la Paris. Și totuși: „«Privitor ca la teatru», Alecsandri reține cu predilecție, din viața politică latura de spectacol – «spectacol de Guignol» (marionete) – , aspectele negative, grotești (în vorbe și atitudini), scenele de cabotinaj cu actori de Golia (cunoscutul azil psihiatric ieșean). Agitația unora dintre aceștia i se pare «pure comédie», iar îngrijorările lor în anumite situații ipocrite: o «farsă». Aproape că nu trebuie să-și caute personajele: ele i se impun, mai ales cele din specia Clevetici și Tribunescu“. Precursor într-o atare privință al unor C. Rădulescu Motru și Mircea Eliade, Alecsandri declară neted că „politica au strechiet lumea și ne-au înzestrat cu o mulțime de palavragii serioși și urâcioși“. Fără a evita să indice o paradigmă a deplorabilului fenomen, deoarece francezii „sunt profesorii noștri în arta sudălmii zilnice pe tărâmul politic“.
Constantin Călin atinge și un motiv delicat, cel al deprecierii progresive de care a avut parte Alecsandri, socotit cu timpul doar un autor de epocă. Drept care menționează un comentariu al lui N.I. Herescu, publicat la semicentenarul dispariției poetului. Suferind acesta în opinia comentatorului de ocazie de efectul unui scris abundent, în felul lui Victor Hugo: „Poeții mai puțin rodnici, a căror activitate se găsește, în întregime, într-o singură carte, sunt cei care ajung mai ușor în mâna publicului. Aceștia sunt cunoscuți nu numai ca nume, dar și ca operă (vezi cazul Baudelaire)“. Care e replica lui Constantin Călin? Un soi de mediere între totala recunoaștere și variațiile temporale ale acesteia. Palpând ambele poziții, d-sa face apel la o comprehensiune generoasă, cu factori de natură istorică și morală incluși în acolada figurii literare: „Cert e că nu pe calea subțire a gustului ne întoarcem la Alecsandri. Trecut prin Eminescu și Caragiale, Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga, gustul nostru a evoluat, s-a rafinat. La Alecsandri ne întoarcem, dacă pot spune așa, pe calea bunului-simț, iar ceea ce ne solicită în opera sa e fondul ei de gândire și simțire. Alecsandri reprezintă o normă etică. De-a lungul anilor, când sufletul ne-a scăpătat spre tristețe, când credința în propriile virtuți s-a diminuat, când ne-a traversat vreun curent străin etosului nostru, ori când ne-am îndepărtat de realitățile naționale, ne-am corectat prin Alecsandri“. Așadar, preponderent o imagine umană slujind totodată literatura și istoria în interpenetrarea lor. În pofida rezervelor sale față de tarele politicianiste, adaptarea de ordin superior a poetului la împrejurările timpului care l-a circumscris: „Remarcabil a fost tactul său cultural de a oferi ceea ce trebuia într-un moment sau altul. Pe lângă alte multe calități, a știut să se facă receptat fără dificultate și iubit de public, și a avut, de asemenea, știința relațiilor utile care i-au permis să ne popularizeze. Misiunile sale diplomatice au fost mereu dublate de misiuni culturale. Lui îi revine, de pildă, meritul pentru pătrunderea poeziei noastre populare în conștiința europeană“. Un caracter integru cu agreabilă față a corespuns unui destin pe măsură: „Un om cu fire loială, independentă, modestă ca a lui are totdeauna intuiția ridicolului, a pretențiilor nefondate, a dorințelor exagerate. Lucrurile acestea nu deveniseră o maladie socială încât ele puteau fi compromise fără îndârjire satirică, prin folosirea umorului, a glumei binevoitoare“. Nu fără a fi menționată și ipostaza „veselului Alecsandri“, drept un apel discret, dar eficace la simpatia publică: „Nu în ultimul rând merită să amintesc că era «vesel», lucru pe care noi l-am cam uitat. Dar a avut inteligența ca râsul său să nu depășească limita îngăduită de spiritul critic al vremii și astfel a fost… eficient“. Norocul unor autori ai trecutului e de a avea parte, din când în când, de exegeți posedând elanul și acribia analitică ale unui Constantin Călin, asociate aici în chip exemplar.