După ce a publicat Zeii de pe prundul râului, Editura Altip, Alba Iulia, 2021, o epopee despre identitate, scriitorul Gheorghe Jurcă revine cu un volum de versuri intitulat Fântâna lui Dumnezeu. Într-o analiză a cărții, criticul literar Monica Grosu găsește în versurile poetului din Alba Iulia tema dominantă, aceea a spațiului originar: „În această mitologie personală, satul natal are o pondere privilegiată, căci, în reverie, autorul își regăsește identitatea, își ostoiește setea de frumos și de inocență, împletindu-și amintirile cu momente de meditație și contemplare.“
Gheorghe Jurcă s-a afirmat ca prozator, debutând în 1983 cu povestirea Cu sufletul în palme. Și-a construit aproape întreaga carieră scriind nuvele, povestiri și romane, dintre care amintim Amurg în pădurea de carpeni (1987), Don Quijote pe calul de lemn (1998), Pământul de acasă (2000), Femeia din albumul cu fotografii (2004), Paște, murgule, iarbă verde (2006), Crinul sălbatic (2006), și Elegie pentru bradul fulgerat (2008), carte dedicată amintirii fiului său, Răzvan, talentat jurnalist, plecat din această lume în mod dramatic, la vârsta cristică, în anul 2007.
Numărul romanelor, unele premiate, este unul considerabil la autorul născut în Munții Apuseni, la Abrud-Sat, vechea denumire a comunei Ciuruleasa. Într-un dialog purtat cu elevii Colegiului Național „Horea, Cloșca și Crișan“ din Alba Iulia, Gheorghe Jurcă se autodefinea ca un tomnatic, ajuns la vârsta melancoliei: „M-am gândit la tot ce puteam face, tot ce am iubit și ce mi-ar fi plăcut să iubesc“, se confesa adolescenților scriitorul ardelean. Traducătoarea Sonia Elvireanu întărește percepția pozitivă despre scrierile colegului său din Uniunea Scriitorilor și, în același context al Întâlnirilor literare, sub cupola Universului Cărții, descoperă înrudiri între scrierile lui Gheorghe Jurcă, unde e prezentă nostalgia mitului, a sacrului, a copilăriei ca timp al primei inițieri, și literatura unui prozator faimos, J.M.G. Le Clézio.
Cumva, volumele de versuri ale distinsului scriitor reactualizează și restructurează scrierile sale prozastice, pentru că atât Aurel Pantea, cât și Ion Buzași, fie surprinși, fie căutând un punct de pornire, se referă la ipostaza lirică a carierei sale scriitoricești. De pildă, comentând volumul precedent, Zeii de pe prundul râului, Aurel Pantea nota că, prin publicarea respectivei culegeri de versuri, Geo, cum îl știu apropiații, lasă romancierul să se odihnească ori doar să-și redobândească puterile epice și „își activează prin poezie alte forțe, născute în vizitele sale prin spații edenice“. La rândul său, Ion Buzași reconfirmă opiniile celorlalți confrați albaiulieni, fiind de părere că poezia exista în proza lui Gheorghe Jurcă, așa că alternanța proză/poezie în scrisul său este firească. Corespondența dintre cele două genuri este subliniată de Ion Buzași cât se poate de direct: „Acest volum cuprinde poeme biografice, unele dintre ele putând fi raportate din punct de vedere tematic la pagini din proza autorului.“ Mai mult, criticul blăjean remarcă „un limbaj poetic surprinzător stilistic prin forma confesivă, în care stilul direct este alternat cu enunțul auctorial, cu sentința; iar vocabularul este de o mare bogăție și diversitate.“
Dorul de cei dragi, de fapte trăite sau netrăite, dragostea, viciul chiar, toate cele lumești și nelumești sunt abordate în stihurile lui Gheorghe Jurcă. De exemplu, în Poezie și alcool reamintește de mari literați atinși de viciul bahic, pentru ca apoi să revină la tonul dominant, meditativ-melancolic: „De la un timp încoace mă bate gândul/ să mă întorc de unde am plecat/ lumea merge oricum înainte, să meargă e treaba ei“ (Casa din memorie). Cafeaua ca arhetip al plăcerilor olfactive este și ea evocată într-un poem ludic-nostalgic: „pe strada cu tei/ brusc mă izbește/ un puternic miros de cafea/ descopăr vitraliile mari/ ale unei cafenele pe care n-o mai văzusem niciodată/ ochesc o masă liberă și mă așez/ și cât ai bate din palme vine la masa mea o pitulice zvăpăiată“ (Tandrețe și cafea).
E o formă de onestitate critică să notăm că la unele poeme sau la părți din anumite poeme autorul ar fi putut să renunțe, balanța dintre explicit și implicit în poezie fiind una sensibilă, pe care stihuitorul trebuie s-o drămuiască atent și, întocmai ca sculptorul, să dea la o parte părțile neesențiale. Fiecare poem reprezintă o poveste în sine și e întemeiată observația lui Ion Buzași care vede în volumul Fântâna lui Dumnezeu o relație complementară cu scrierile în proză. Criticul conchide: „Poemele acestui volum demonstrează bogate resurse artistice ale unei confesiuni lirice, sincere, nostalgice pline de energie.“
Un element important pentru evoluția lui scriitoricească ulterioară, se găsește și în biografia lui Gheorghe Jurcă: la 14 ani, acesta fugea de acasă, cu complicitatea mamei, nu pentru a scăpa de muncă, ci de mentalitatea tatălui care voia să-l lege de gospodărie. Prin această ruptură necesară, și-a croit un drum propriu și abia târziu, din postura intelectualului, va reabilita relația cu trecutul.
Acest al doilea volum de versuri semnat de Gheorghe Jurcă este o continuare a Zeii(lor) de pe prundul râului, volum dedicat fiicei sale Georgiana, de care este foarte legat. Ambele plachete de versuri completează profilul unui scriitor fecund, care nu se va opri aici.