Hanna Bota scrie unul dintre cele mai tulburătoare romane din ultima vreme, Trei femei, cu mine, patru, un adevărat palimpsest în care straturile de istorie, de memorie ies la suprafață atinse de febrilitatea scriiturii. Dacă titlul romanului este unul provocator, ducînd cu gîndul la romanele cu o oarecare doză de erotism, în fapt, la Hanna Bota lucrurile sunt mult mai complexe fiindcă, așa cum spune autoarea, „(…) cartea asta e prea puțin despre mine, aici e vorba despre Flora, despre Ilona și Haloma, trei femei, trei generații, trei moduri de a trăi.“ Cele trei părți ale romanului, scrise în trei registre epice diferite, exprimă această desfășurare de timp, aceste moduri de a trăi, transformările sunt reflectate de tonul fiecărui capitol. Textul este ceea ce Roland Barthes numea „camera de ecouri“, „nălucile imaginarului“ sunt risipite de „o desfătare seacă, ascetică, fără efuziuni“, pe măsura istoriei pe care o conține. Și tot Barthes spune că imperfectul este „timpul fascinării“, totul pare viu și, în același timp nemișcat, „nici uitare, nici înviere“, doar „o amăgire istovitoare a memoriei“. Astfel, la Hanna Bota acest imperfect al relatării generează un adevărat teatru al timpului care este contrariul căutării timpului pierdut, amintirea este cel mai adesea patetică și nu filosofică, caut pentru a fi, fericit sau nefericit, nu pentru a înțelege. Forma textului se topește în conținut, firul narativ, monologal în cea mai mare parte, adună, ca un fluviu, o mulțime de amănunte, de elemente ale unei istorii recente care fac posibil un „portret de epocă“. Ne identificăm prin epoca pe care am trăit-o, care ne-a imprimat trăsăturile ei? Sau noi i-am transferat epocii micile noastre istorii, micile noastre drame completînd un tablou general, pe care nu știi dacă vrei să ți-l reamintești sau dacă vrei să îl uiți. Sunt momente în care istoria se lasă trăită cu o docilitate care conferă ființei umane dreptul la introspecție, la visare chiar, dar sunt momente în care istoria se transformă în isterie, viața devine o luptă de supraviețuire, iar visul se face coșmar. Cum se iese din coșmar? Cu luciditate și cu speranță. Dar și cu disperare. Asta demonstrează (dacă un roman poate demonstra ceva!), Hanna Bota în romanul ei autoreferențial. Nălucile imaginarului dau tîrcoale memoriei lucide, dar nu pot modifica nimic din curgerea „epicității creatoare a timpului“ (după Umberto Eco), astfel o istorie incredibilă este fixată ca o lume posibilă. Și nu se poate altfel, războiul ca fundal al narațiunii, ca personaj chiar, plus instaurarea comunismului în societatea românească, ca o „crimă istorică“ cu consecințe incontrolabile individuale și colective, sunt cadrele care dau relief romanului, care fac din realitate o ficțiune mai incredibilă decît orice creație imaginată.
Prima parte, Sub semnul tăcerii, spune povestea Florei, eroină „fără voie“ care trăiește în miezul unei istorii în care ființa umană pare că își pierde sensul și rostul: războiul mondial, „comunizarea“ societății, cooperativizarea satului românesc, teroarea ca instrument de control al individului și al comunității. Tăcerea este un efect al acestei istorii, tăcerea se insinuează în viața fiecăruia, o controlează, o modifică chiar: „sufereau de atîta tăcere“, „observau tăcerea celorlalți“, „totul în tăcere, că așa era în casa lor“, „tăcerea te poate înnebuni“, „esența vieții ei a fost tăcerea“ ș.a.m.d. Această asumare a tăcerii, ca mod de rezistență, în ultimă instanță, în fața unei istorii plină de imprevizibilități, nu este o demobilizare a ființei, ci este un scrîșnet din dinți, o amînare, o căutare. Se iubește în tăcere, se suferă în tăcere, se moare în tăcere. Dar tăcerea se moștenește în familie. Mama Florei, Ana, moare în tăcere, după o „scurgere de sînge“ („treburi femeiești“): „Ana muri liniștită, blîndă cum era, fără nicio tresărire, șoptind numele copiilor, apoi tăcu. Tăcu definitiv. Și puse o nouă pecete peste tăcerile lui Ianoș, deși sunt lucruri care ar trebui neapărat spuse. Era în primăvara anului 1935, cu ceva timp înainte de Sfintele Paști.“
Tăcerea din romanul Hannei Bota îmi amintește de povestea din Bătălia tăcerii, a lui Vercors, în care un ofițer neamț, instruit și cu un ascuțit simț artistic este încartiruit, în timpul războiului, într-o casă a unei familii de francezi, care sunt amabili dar reci, și refuză orice dialog cu străinul ocupant. Tăcerea grea a familiei îi provoacă ofițerului neamț o furtună de gînduri despre rostul războiului, apoi o stare de depresie care îl împinge spre sinucidere. Cum s-a insinuat tăcerea în viața Florei? Orfană de la cinci ani, Flora resimte pierderea mamei „(…) ca o lipsă mare greu de definit și o dihanie întunecată care umplea spațiul golit, căci apăruse ființa neagră a fricii, a nesiguranței, a singurătății, dihania tristeții“. Această „ființă neagră a fricii“ o va urmări chiar și în cele mai normale și intime momente, cînd viața își cere drepturile: „S-a măritat pe furiș, nici măcar n-a anunțat acasă, nu doar de secretoasă, ci pentru că se vorbeau puține lucruri, nici nu părea că ar fi trebuit spus…“.
Această retragere din fața istoriei, dar și a vieții, nu este o lașitate, ci este acel firesc instinct de supraviețuire care îl animă pe om de la „izgonirea din paradis“ încoace. Momentul în care satul Palatca este rupt în două de actul samavolnic al „desțărării Ardealului“, din anul 1940, este surprins cu acuitatea povestașului care transferă ochiului de copil această dramă istorică. Descrierea este memorabilă: „Într-o zi, când încă mai aveau turmă mare de oi, cine mai știe din ce cauză, Ianoș nu putu să trimită argatul cu laptele, așa că merse Flora după ciubărașul cu lapte, s-a întîmplat și altă dată, nu era ceva neobișnuit. (…) Ea căra ciubărul în spate trecîndu-i un par prin toartele cioplite, îi era greu și incomod, de aceea, din vreme în vreme, îl lăsa jos să se odihnească. O văzu soldatul. O somă să se oprească: ce cară acolo în ciubăr? Lapte de la stînă, ce să fie? De dincolo de graniță? Da. Cum, ea crede că e voie așa, pur și simplu să treci lucruri dintr-o țară în alta? Dar e stîna noastră, aduc laptele acasă în fiecare zi! răspunse Flora cu curaj. Soldatul clătină ciubărul; e lapte de la oi, repetă Flora, speriată de căutătura ochilor lui. Dar n-a fost de ajuns clătinatul, omul răsturnă laptele în drum, se făcu pîrîiaș curgînd pe urmele roților de la căruțe.“ Iubirea, fericirea, moartea chiar, se fură, pare să fie o luptă cu implacabilul vremurilor, oamenii „lăsau lucrurile în mîna lui Dum nezeu“, singura instanță de la care mai așteptau un răspuns al gîndurilor, al disperărilor și al speranțelor.
Partea a doua a romanului Sub semnul plecării este povestea Ilonei, fiica Florei, martoră ea însăși a istoriei. Dar dacă Flora „este trăită“ de istorie, impersonalizată, Ilona relatează la persoana întîi, sub forma monologurilor, cu o puternică încărcătură emoțională. Pînă și poveștile de dragoste sunt triste în epocă. Rămasă cu o sarcină nedorită, în relația cu Albert, student la medicină, Ilona povestește cu lux de amănunte „atmosfera“ din jurul unui avort, într-o vreme a „decrețeilor“, cînd acesta era interzis, pentru a se ajunge la „un spor natural al populației“. Calitatea de martor a Ilonei adună probe pentru „un portret“ al epocii ei, sunt memorabile și aproape incredibile pentru generațiile de azi, paginile despre cum se putea ieși din „lagărul comunist românesc“ în epocă, despre uimirea resimțită în magazinele din Ungaria, de exemplu, unde „se găsea mîncare multă și bună“, „se găseau haine frumoase în magazine“, „tejghelele erau pline cu produse“, „ți se împachetau cumpărăturile în plase frumoase, dăruite gratuit, vînzătoarele erau amabile.“ Plecarea din țară nu este, în aceste condiții, o fugă, ci expresia unei vrăji care se manifestă în mintea și inima celor născuți într-o lume fără orizont.
Partea a treia a romanului, Sub semnul hipnozei, este povestea Halomei, fiica Ilonei, care își trăiește „partea ei de eternitate“ în Suedia. Cele 41 de ședințe de terapie sub hipnoză, relatate în detaliu, sunt tot atîtea prilejuri de a vorbi despre viață și iubire, despre „memoria nedigerată“ din istoria unei familii, despre cît de supuși contextelor suntem, parte a unui univers care ne controlează. Drama pare să fie, de această dată, ruptura dintre cele trei generații, Haloma nu mai trăiește în istorie, ci pare să fie rătăcită într-o lume a opulențelor care și-a pierdut orice rost. Este tristă fără motiv: „Afară e un soare de primăvară, eu sunt tristă, foarte tristă. Oare cum m-am născut atît de greșit?“ Foamei și umilințelor trăite de Flora și Ilona, le răspunde, sub hipnoză, Haloma: „Din nou în baie, șed pe covoraș. Mai nou avem trei băi în casă, tata a pus faianță și gresie nouă în baia de la demisol, cu un jacuzzi mai special (m-am și fălit colegelor, ele n-au așa ceva), alături, sauna recondiționată.“
Cît este ficțiune în acest roman dens, prin a cărui structură narativă este greu să te strecori fără urmări? Este dificil de spus, epoca descrisă a creat, a manipulat o lume, nu invers. Pentru cititorul neatent la istorie poate fi o lectură dintr-o „cameră a valpurgiilor“, pentru cititorul care a trăit această istorie este o resurecție a memoriei, dureroasă dar necesară. Care este, totuși, rolul celei de-a patra femei din carte? O spune Ilona: „Hanna s-a apucat să scrie o nouă carte, mi-a spus din start că se numește Trei femei. Habar n-am dacă vreau să fiu personaj în cartea ei (…) E un roman, poate fi adevărat, poate fi închipuit, literaturizat, zice ea, nu-i niciun pericol (…) A întrebat-o și pe Haloma, ea s-a oferit imediat: da, poate să scrie orice despre ea, fie adevărat, fie nu, e încîntată să fie personaj“. Cheia în care poate fi citit romanul se află, totuși, în chiar ultimele fraze ale cărții: „Flora a murit într-o noapte de mai a anului 2021. Da, mama mea a murit în brațele mele. Poate voi scrie o carte despre cum moare o mamă“. Și Hanna Bota a scris această carte despre cum moare o lume, despre cum moare o mamă, ca o sămînță care nu se lasă absorbită de pămînt fără să aibă promisiunea unei regenerări.