„Nu înțelegi tu sufletul rus!“ – aceasta a fost
concluzia unei dispute cu un prieten
despre masacrele din Ucraina. Într-adevăr,
nu-l înțeleg. Cum, de altfel, nu înțeleg,
în general, ce e cu sufletele și de ce, în
numele lor, se comit atrocități. Cred în
universalitate și rațiune și îmi sunt suspecte încercările
de a despărți oamenii pe criterii de „suflețel“. Ca mulți alți
cititori ai lui Noica, am fost șocat de sintagma „sentimentul
românesc al ființei“ – o construcție hazardată căreia, pe
bună dreptate, Cioran i-a contrapus, cu mortală ironie,
„sentimentul paraguayan al ființei“. Exacerbarea unor
trăsături naționale ori locale („Banatul e fruntea“, „Ardealul
e mintea“ și alte bazaconii de acest tip), blocarea în iluzorii
unicități și în înfumurări de bodegă sunt, toate, semne ale
nesiguranței de sine. Nimic mai mult decât forme de
bigotism deturnat în etno-politic.
Discuția a pornit de la un articol al lui Serghei Lebedev,
A Passenger on the Philosophers’ Steamer, apărut în numărul
2 / 2023 al revistei „Liberties“. Lebedev e un prozator rus
stabilit la Berlin. În ultimii ani, a scris articole în care denunța practicile
criminale ale lui Putin în legătură cu dizidenții și opozanții la politica sa
belicoasă și dictatorială. Considerat unul dintre cei mai talentați autori ruși
ai generației tinere, Lebedev a pus în evidență relația indestructibilă între
metodele represive exercitate de puterea rusă indiferent de orientarea ei
politică. De la violența generalizată din vremea imperiului, la ridicarea crimei
la nivel de politică de stat, sub comuniști,
sau la mafiotismul asasin îmbrățișat
de Putin există, în ultima sută și
cincizeci de ani, o perfectă continuitate.
Atenția acordată acestor chestiuni
i-au atras lui Lebedev eticheta de
„noul Soljenițîn“, de martor al barbariei
fără oprire și fără opreliști la care a
fost supusă țara sa.
„Istoria familiei mele a fost
scrisă, între 1917 și 1991, de către poliția
statului“, subliniază scriitorul. Actele
sălbatice descrise în romanele sale
sunt direct inspirate de istoria rudelor,
victime ale ideologiei lui Lenin, care
a impus doctrina necesității asasinatului
politic. Vreme de un veac, chiar în
condiții politice radical diferite față
de cele care l-au împins pe Lenin la
exterminarea fizică a adversarilor,
lecția „piticului sifilitic“ (cum a fost
adeseori numit) a fost aplicată cu
aceeași ură de urmașii săi. Putin a
readus, cu un zel demonic, toate aceste
metode în actualitate. Pe lângă crimele
comise în străinătate, sub ochii încă
increduli ai unui Occident moleșit,
represiunile interne continuă cu un
zel reînnoit.
Dar studiul lui Lebedev e relevant
și dintr-un alt punct de vedere decât
cel al documentării actelor violente
ale lui Putin. El nu e doar urmașul
unor preoți ortodocși și al unor opozanți
de origine germană la politica bolșevicilor.
E și urmașul filosofului Ivan Ilin, a
cărui doctrină naționalist-extremistă
l-a inspirat pe Putin. E greu de crezut
că un kaghebist trimis în Germania,
precum despotul de azi de la Kremlin,
avea timp de scrierile unui filosof rus
emigrat în 1922, împreună cu alți
intelectuali pe așa-numita „Corabie
a filosofilor“, lăsați să plece (de fapt,
expulzați) din raiul comunist al lui
Lenin. Pe același vapor se afla și Nikolai
Berdiaev, unul din cei o sută optzeci
și șase de „intelectuali anti-sovietici“
ce aveau să fie arestați și, ulterior,
deportați.
Dacă Putin nu e un mare
cititor (nimic din limbajul
său rudimentar, înțesat
de vulgarități, arată că ar
fi), unii din apropiații săi
sunt. De pildă, principalul său ideolog, Aleksandr Dughin, propagă
aceeași sinteză de marxism și fascism care constituie și baza gândirii lui Ivan
Ilin. Dar astfel de salturi acrobatice țin de însăși esența putinismului. Dacă
ne gândim bine, Putin nu și-a slujit niciodată țara. El a slujit mai întâi KGB-ul
și succesoarele acestuia, mafia militarizată care ține într-un clește de fier
populația unei țări stranii, ce nu a ieșit încă în totalitate din medievism, iar,
ulterior, propriile vise imperialist-naționaliste. Din acest motiv, nu există o
ideologie bine conturată a Rusiei de azi. Potrivit lui Serghei Lebedev, țara e
prizoniera unei dogme ce nu are nimic în comun cu doctrinele politice, fiind
mai degrabă „o ramă mitologică, o imagine sanctificată care creează o
identitate sacralizată“.
Așa se explică alianța strânsă dintre un adept fanatic al bolșevismului
pur și dur și biserica ortodoxă. Putin a fost obligat de împrejurări să propună
un model nou, în condițiile în care comunismul își epuizase resursele de
atractivitate pentru populație. Singur ori sfătuit de camarila sa, Putin a
imaginat un drum ocolit către ținta pe care, de altfel, a
avut-o mereu în minte: cea spre gloria imperială. În acest
parcurs, nu s-a sfiit să anexeze și elemente de dreapta și
extremă dreaptă. După ce Elțîn decisese, în 1998, reînhumarea
familiei imperiale într-o ceremonie menită să impresioneze
și să treacă în uitare cele trei sferturi de veac de opresiune,
Putin a făcut un îndrăzneț pas înainte: reînvierea gloriei
dinastice prin persoana sa.
Pentru un observator din afară, e surprinzătoare
(dacă nu chiar șocantă) aglutinarea de elemente de extremă
stângă cu cele de extremă dreaptă în gesturile lui Putin.
Astfel, în 2005 el a dispus repatrierea rămășițelor a doi
ruși emigrați, care au fost reînmormântați în cimitirul
Donskoy din Moscova. E vorba de Ivan Ilin, care a murit
în Elveția, și de generalul Anton Denikin, comandantul
suprem al Armatei Albe, îngropat în Statele Unite. Simbolistica
acestei alegeri nu a scăpat nimănui. S-a spus chiar că ea
reprezintă momentul fondator al noii direcții naționalistimperiale
îmbrățișate de Putin. Sloganul lui Denikin,
„Rusia unită și indivizibilă“ este, fără îndoială, sursa de
inspirație pentru numele partidului al cărui lider de facto este Putin, Rusia
Unită.
Opțiunea pentru Ivan Ilin e și ea evidentă: „Ilin a fost ales pentru rolul
de ideolog și profet. Putinismul nu are un text de referință, o carte de căpătâi;
e extraordinar de eclectic și maleabil, ceea ce îl face să fie și puternic. Dar
regimul Putin a dorit să aibă o genealogie prestigioasă și un limbaj politic
conservator cu pretenția de a reprezenta
o «filozofie» și o «tradiție istorică».
Șovinismul agresiv al lui Ilin se potrivea
ca o mănușă. Totuși, Ilin nu a stabilit
cursul istoriei ruse; din contră, istoria
rusă s-a mișcat în direcția ideilor sale,
„După o aplecare extremă spre stânga,
pendulul s-a înclinat spre dreapta“, scrie
Serghei Lebedev. Or, această combinație
de extreme a dus la formarea unei direcții
politice în care se regăsesc, cu egal
entuziasm, și vechii resentimentari,
disperați în urma prăbușirii Uniunii
Sovietice, și nostalgicii iluzoriei măreții
imperiale.
Merită subliniat că Ivan Ilin a fost
unul dintre puținii gânditori emigrați
din Uniunea Sovietică interesat să
propună un scenariu privitor la soarta
Rusiei de după prăbușirea regimului
întemeiat de Lenin și consolidat de
Stalin. Tabloul imaginat de el e de o
surprinzătoare acuratețe, deși minat
de conotația negativă dată de el
conceptelor de „democrație“ și „libertate“.
O dată cu dispariția comunismului,
cele două valori caracteristice societăților
deschise „vor fi folosite de dușmanii
Rusiei pentru a încerca s-o dezmembreze,
jucând pe cartea separatismului. Singura
salvare va fi apariția unui lider puternic,
un dictator înconjurat de un grup de
sprijinitori mânați de o «arbitrarietate
patriotică» și capabil să anuleze tendințele
centrifuge cu prețul sacrificării libertăților
civile“.
Această descriere a lui
Serghei Lebedev a ideilor
lui Ivan Ilin coincide
în proporție de sută la
sută cu transformarea
Rusiei din ultimele
două decenii. N-a fost o evoluție firească,
ci una aplicată cu manualul viziunilor
lui Ilin în față. E vorba de un profetism
auto-indus, de un rapt ideologic comis
cu sânge rece de un grup de mafioți
obsedați de bani și de putere. Încă din
prima clipă a preluării puterii, lui Putin
i s-a construit o efigie de salvator. Tema
„țării în primejdie“ a motivat toate
bestialitățile comise, începând cu cele
din Cecenia și continuând cu cele de azi
din Ucraina. Prezentarea democrației
drept o valoare negativă, generatoare
de haos, contrară intereselor vitale ale rușilor a avut un impact uriaș în rândul
populației. Reinterpretarea unor concepte clasice și umplerea lor cu un
conținut străin e, de altfel, una din strategiile celor care se hrănesc cu aberațiile
lui Marx. Așa s-a ajuns ca „liberalism“ să semnifice, în noul nomenclator al
extremei stângi occidentale, „socialist“, iar „conservator“ să însemne, nici
mai mult, nici mai puțin decât „reacționar“ și „extremist“.
Toate acestea nu ar fi fost posibile fără accentuarea rolului și întărirea
pozițiilor Serviciilor Secrete. Ele se iluzionează că ar fi un fel de „nouă
nobilime“, o încrengătură indispensabilă și patriotică, un corp de elită care
a salvat Rusia atunci când era gata să se prăbușească în prăpastie – e vorba
de invalidarea planetară a comunismului de tip bolșevic și pierderea dominației
Rusiei asupra țărilor pe care le-a călcat în picioare timp de trei sferturi de
veac.
Cam așa stau lucrurile cu Putin, cam așa stau și cu sufletul rus. Mă dau,
încă o dată, bătut: nu înțeleg nimic.