Gabriel Gafița, șaptezecist bine cunoscut și apreciat încă de la publicarea volumului Iarna e o altă țară, 1980, revenit după 1990 cu un substanțial „roman de sertar“, Martiriu parțial, a lucrat în ultimele trei decenii ca diplomat, cu misiuni dificile, urcând toate treptele diplomatice până la gradul de ambasador și fiind într-o vreme chiar ministru de Externe adjunct, fără ca noua meserie să-i sece imaginația și să-l oprească de la publicarea (chiar dacă în ritm mai lent) unor volume de proză. În 2014 a apărut la Editura Nemira romanul Du-te departe de mine, în 2015 și 2018, la aceeași editură povestirile diplomatice Zahăr și miere, respectiv Alternativă la fuga în Egipt, pentru ca în prezent, la încheierea activității insti tuționale, să lanseze conco mitent, la începutul acestui an, două romane complexe, cu subiecte ac tuale: Privind în aceeași direcție împreună, 2022 (pe tema sentimentelor unor parteneri non-binari – deși, în esență, pe tema iubirii, în general) și Diplomat în Oropingo, Editura Junimea, 2023, care revine la tematica diplomatică și o combină cu cele mai palpitante clișee ale romanelor de aventuri.
În mod cert, diplomația a fost pentru Gabriel Gafița o chemare, o muncă pasionantă că reia, ca atâția alți scriitori diplo mați, i-a con sacrat toată energia – și nu în ultimul rând, idea lismul maturității. E limpede că a considerat activitatea de diplomat atât de importantă în lumea globală, încât a înceti nit ritmul scriito ricesc, fără a renunța însă la această primă pasiune a sa. Evident, pentru îm păcarea celor două meserii nu e vorba numai de lipsa timpului, ci și de a spațiului ideatic necesar pentru crearea unui alt univers moral, plin de personaje și probleme reale pentru scriitor. Dar separarea celor două lumi, a celor „două suflete din piept“, cum spunea Goethe, i-a reușit autorului și diplomatului.
De aceea nu trebuie să vedem în noul roman Diplomat în Oropingo altceva decât literatură, chiar dacă uneori siluetele actorilor par decupate din lumea care le-a inspirat. Gabriel Gafița are un invidiabil simț al observației, păstrând în memorie amănunte acidulate de ironie, care-i pot face pe cunoscători să râdă în hohote; totuși, personajele negative, unii care s-ar vrea diplomați, nefiind decât niște mărunți vânători de funcții și beneficii, sau șefii infatuați, interesați doar de aparențe, nepăsători la tot ce nu le aduce foloase personale, au mereu o contrapondere pozitivă. Întâlnim și diplomați adevărați, pricepuți și interesați de munca lor, iar minuscula țară cu nume inventat, Oropingo, nu se remarcă doar prin dictatură, probleme de imigrație și exploatare, ci și prin oameni care știu ce înseamnă sentimentele de reală prietenie, cinstea, simțul dreptății. Dacă prima parte a romanului e scrisă la persoana a treia, ca satiră la adresa falsei lumi diplomatice, cu nume de un umor dezvăluitor, căci parcă recunoști chipurile ascunse sub Remus Neicof (neica-nimeni, ajuns ministru) sau Mugureluș-Petrică Zvânteș, sau Ștefan Văcaru-Păsat (care atenționa diplomații telegrafic să nu omită liniuța dintre nume), sau chiar eroul principal, Tiberiu Covârșoni (căruia o secretară îi spune „domnul Covârșitu“, dezvăluind astfel starea celui care luptă cu morile de vânt), în partea a doua, narațiunea la persoana întâi ne conduce prin meandrele aventurii. Tiberiu Covârșoni îl salvează de la moarte, prin forțe proprii, pe conducătorul opoziției politice din Oropingo și, învinuit la minister că ia decizii de unul singur, în loc să fie apreciat pentru eroismul său, care dusese la eliberarea unei țări aflate sub dictatură, părăsește scena românească, devenind consilierul special al noului președinte. Finalul aduce „răzbunarea“ prin bine făcut în locul răului obișnuit și prin ironie. Ajuns consilier al noului președinte din Oropingo, Tiberiu îl decorează pe fostul ministru de Externe care îl ignorase (venit împreună cu președintele, în vizită de stat): „Fusese decorat pentru ceva la care se opusese, știa că decorația mi se datora mie, pe care mă disprețuise și pe care încercase să mă sancționeze când era ministru, primise niște laude pe care nu le merita, pe scurt fusese ajutat să vadă și să simtă că este o ființă demnă de tot disprețul“.
Dacă diplomația adevărată poate regreta că a pierdut un diplomat de anvergură prin încheierea activității lui Gabriel Gafița, în schimb cititorii se vor bucura că literatura a câștigat revenirea plină de elan a unui scriitor cu talent, cultură și o forță care îi sprijină toate ficțiunile.
*
Viorel Isticioaia-Budura e născut în 1952, ca și Gabriel Gafița, având aceeași pasiune pentru diplomație, unde s-a manifestat preponderent, vădindu-și însă și interesul pentru orientalistică. A absolvit în România Facultatea de Filozofie, iar în China, Limba și Literatura chineză. În diplomație s-a specializat pe spațiul asiatic, având misiuni în China, Japonia, Coreea de Sud ș.a., sau gestionând în minister spațiul Asia-Pacific (în afară de țările enumerate mai sus, și Afganistan, India, Australia, Noua Zeelandă).
Volumul său de amintiri O privire spre Asia, cu un cuvânt înainte de Ioan-Aurel Pop, care a lucrat și el o vreme în diplomație, reunește „amintirile unui ambasador“ sub forma unor povestiri și schițe literare, cu dialoguri și întâmplări care, chiar reale fiind, par desprinse din lumea ficțiunii. Amănunte și realități exotice sunt evocate (nu fără sprijinul doamnei Tania Isticioaia-Budura, care l-a însoțit în misiuni ca diplomat cultural) într-un admirabil flux literar, și, așa cum spune actualul președinte al Academiei, diplomatul devine prin această carte „prozatorul sensibil și rafinat, capabil să ne explice, în mod total necanonic, ce înseamnă farmecul acestei lumi“. Într-o introducere numită „Autoportret“, diplomatul e zugrăvit prin rezonanța sa la spirite umane diferite, la „religii și ideologii închinate chipurilor cioplite din altă esență și înălțate pe alte piedestaluri încinse de istorie“, glăsuind pe limba unora și altora, în „nopți nedormite și zile înfierbântate. Între conversații mai mult sau mai puțin zâmbitoare, cu ziceri oscilând măiestru între sensuri clare și alunecoase înțelesuri. Diplomatul e și cel care a scris depeșe închegate după îndelungi cântăriri. Încercând să lămurească pentru guvernul său înțelesul dialogului cu străinii, cu prietenii, cu competitorii. După iluminări cordiale sau cu despărțiri glaciale. După bucurii împărtășite sau ezitări…“.
Niciun partener de dialog nu e ignorat. Ambasadorul acordă toată atenția unei perechi de japonezi vârstnici, veniți cu emoție să ceară ajutor pentru obținerea unei partituri și înregistrări ale unui vals românesc, primul vals pe care cei doi, atunci tineri, îl dansaseră împreună. Lucrurile se întâmplau după război și acel vals îi ajutase „să-și salveze sufletele“. Alteori, partenerul de dialog e o bunică. De cele mai multe ori, însă, e tot un ambasador, chiar dacă discuția are loc în medii neobișnuite. Precum, de pildă, dialogul într-o baie fierbinte onsen din Japonia (din descriere, necunoscătorul poate deduce că e asemeni hammam-ului arab); o discuție „nudă“. Subiectul: rolul diplomației la încheierea Războiului Rece. Am putea deduce din simbolul băii fierbinți că răspunsul ar fi putut fi: războiul nu mai e rece. Dar acest lucru nu e spus. Ne gândim doar la el. Ni se spune însă, negru pe alb, cât de importantă e cunoașterea limbii și culturii din țara unde e trimis diplomatul: „Este esențială. Prea puțini înțeleg că fără aceste instrumente un diplomat este handicapat. Orb și surd“.
Pe aceeași temă, a însemnătății și sensului diplomației, care e mai mult decât o simplă mărturie la curgerea istoriei, are loc și un dialog cu studenții, la o universitate japoneză. O studentă spune că diplomația i se pare pulberea de aur cu care e reîntregită o statuetă prețioasă, spartă, redând speranța „în refacerea și menținerea unității și armoniei“. „Valori care de multe ori sunt, accidental sau intenționat, atât de ușor pierdute, friabile, risipite“. Altă dată, la o paradă de modă din Coreea, observarea manechinului care evoluase pe podium mereu în altă ținută, fără șovăire, inspirând „o forță care era vizibilă“, cu calm și stăpânire de sine, a fost, de asemenea, o lecție de diplomație pentru tânărul ambasador abia sosit la post. „Am decis să-mi adun puterile. Să ies pe podium. Sunt gata pentru parada modei“, i-a spus colegului care-l invitase.
Una din povestiri poate fi socotită tot o lecție, de data aceasta, amuzantă, dată de soțiile diplomaților (care duc greul în protocol). În perioada pregătirilor de aderare a țării noastre la UE, cu toată complexitatea și agitația acelor ani, ambasadorul României și al Bulgariei într-o țară asiatică au primit de la clubul de soții ale diplomaților niște șorțuri de bucătărie, inscripționate: Slow and patient cooking brings up the taste („Gătitul calm și domol dă gustului savori“). Iar ministrul de Externe primise unul pe care scria: Relax! Diplomacy is never short of spices! („Fiți liniștit! Diplomația nu rămâne niciodată fără condimente!“).
Navigarea împreună cu grupul de ambasadori, în decorul schimbător al unei zile de toamnă, pe valuri neliniștite, se încheie în apus; „În peisajul învăluit de înserare vedeam acum confirmarea că trăim într-o lume în continuă mișcare. Ce cuprinde atâtea decoruri diferite și precipitări tragice. Noi nu puteam decât, fideli crezului nostru de diplomați, să rămânem vigilenți. Mai erau multe de făcut. Inclusiv să cunoaștem și să recunoaștem, fără a ne resemna, limitele puterilor noastre“. „Știm cu toții că seninătatea fiecărei zile e un scurt armistițiu. Mi siu nea noastră e să-l facem să dureze!“
Scrise în ton adeseori sapiențial, alteori ludic, sau dramatic, uneori chiar liric, amintirile lui Viorel Isticioaia-Budura se citesc cu plăcere și nu se uită ușor, datorită stilului și tâlcurilor lor, fiind totodată lămuritoare pentru cei care vor să-și imagineze complexitatea acestei meserii de elită.