Scriitorul care a întruchipat speranța autorilor din Estul Europei, din fostele țări comuniste, s-a stins în Franța, în patria lui de adopțiune. Dispariția lui Milan Kundera arată că speranța moare ultima (scriitorul avea 94 de ani), dar că, în cele din urmă, chiar și ea moare. Rămâne ca altă figură de primă mână să personifice de acum încolo speranța, fără de care literatura nu poate exista.
La sfârșitul anilor 1960, Cehoslovacia ajunsese brusc în atenția Europei și a lumii: schimbarea conducerii partidului comunist, ridicarea în vârful piramidei a necunoscutului Alexander Dubcek, politician ce promitea liberalizarea sistemului, se asocia unei efervescențe culturale inedite. Dacă noi nume de jurnaliști, filosofi ori cineaști mărturiseau o atmosferă complet schimbată, în plan literar se ivește necunoscutul Milan Kundera, devenit peste noapte simbol al speranței. Romanul său Gluma arăta că se poate scrie proză excelentă fără a fi direct opoziționistă, dar și fără compromisuri politice; arăta că partidul comunist începea să accepte o literatură ce nu chema la revoltă, dar care refuza hotărât modelul sovietic. Ceea ce încercase, fără succes, să întreprindă Dubcek în politică, încerca, dar cu succes, Kundera în literatură.
Scriind romanele sale-șoc (și cele mai bune) în limba cehă, în primii ani de activitate literară, Kundera a pendulat continuu între Cehia și Franța, între descrierea condiției intelectualului din Est și dezamăgirea pe care i-o provoca aceluiași intelectual situația din Vest.
Tradus rapid și integral în franceză, devenit nume de referință în presa occidentală, autorul Glumei a continuat să personifice literar raporturile dintre Est și Vest, raporturile dintre iubit și iubită, dintre bărbatul îndrăgostit și femeia care îl dezamăgește. Aproape fiecare frază a prozei sale se detașa pe un fond politic, schițat de anti-comunistul Kundera; dar proza lui se va orienta tot mai precis spre condiția umană în general, spre condiția tragică a europeanului din a doua jumătate a secolului XX. Și nu doar a celui silit să suporte comunismul, ci și a cetățeanului european în condițiile vieții contemporane.
După ce a optat definitiv pentru Franța, scriitorul Kundera și-a luat în serios rolul de maestru: unanim recunoscut, prezent în toate istoriile literare contemporane, el a început să scrie un fel de proză în care marile transformări din Europa postbelică își fac apariția. Scrisul lui Kundera devine mai degrabă teoretic: în loc de pitoreasca lume din Est, romanele lui analizează acum entități universale, apropiindu-se de acele contes philosophiques din secolul al XVIII-lea.
Astfel L’Immortalité, La Lenteur ori L’Identité se opresc asupra frustrărilor proprii europeanului din secolul ce tocmai s-a terminat. Trecerea de la un realism ironic și dur la meditația filosofică pe pretext romanesc s-a petrecut suav: prozatorul și-a descoperit un nebănuit talent de critic și de filosof.
Arta romanului, eseul apărut în plin succes al prozatorului, rămâne până astăzi una dintre cele mai inteligente și mai penetrante priviri asupra romanului ca specie. Se dezvăluie aici și un erudit, la curent cu evoluția romanului din Antichitate și până în zilele noastre. Avem, în momentul de față, mai multe „poetici generale“ ale romanului occidental, dar puține se ridică la nivelul Artei romanului. Poziția de maestru a lui Milan Kundera s-a consolidat ferm odată cu apariția eseurilor sale: marele romancier își comenta propria producție.
Personajul cu traseu social și cultural atât de neobișnuit devenise de mult candidatul ideal pentru cele mai importante premii literare. Dar cel mai „nobelizabil“ autor din zilele noastre nu avea să primească niciodată celebrul premiu suedez – și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: emblemă a rezistenței anti-comuniste, emblemă a Primăverii de la Praga înăbușită de trupele sovietice, dar mai ales emblemă a gândirii libere, Kundera apărea respins din plecare de juriul de la Stockholm, specializat acum în autori pe cât de mediocri, pe atât de stângiști (comunizanți, feministe, anti-capitaliști, socialiști zăpăciți etc.). Totuși, el avea să primească un Premiu Nobel pe măsura sa. E vorba de un premiu mai modest, financiar vorbind, dar și de un premiu atribuit doar pe principiul valorii literare excepționale: adică „Nobelul valah“, acordat de Uniunea Scriitorilor din România și purtând numele lui Ovidius, primul mare poet european mort pe pământul României actuale. Alături de Orhan Pamuk, António Lobo Antunes, Jean d’Ormesson, Amos Oz, Mario Vargas Llosa, toți laureați precedenți ai premiului, marele prozator ceh s-a aflat în cea mai bună companie.