Biopicul lui Christopher Nolan, un blockbuster cerebral ca majoritatea filmelor lui Nolan, exceptând Memento, debutează cu reamintirea mitului lui Prometeu cel care a dăruit oamenilor focul rezervat până atunci doar zeilor și a fost pedepsit în mod cumplit de aceștia. Iar regizorul ne prezintă în fizicianul Oppenheimer (Cilian Murphy) un erou prometeic, copleșit de viziuni inomabile, febricitat de idei, ars de dorința de a împărtăși lumii descoperirea sa, fisiunea și odată cu ea prima bombă atomică laolaltă cu ideea generoasă a sfârșitului, dacă nu al istoriei, cel puțin al războaielor, un fel de pax mundi. Este credința larg răspândită în cercurile oamenilor de știință, pe care le frecventează la începutul carierei sale, că revoluția științifică ar trebui să meargă mână în mână cu revoluția bolșevică, credință pe care o împărtășește cu prima femeie importantă din viața sa, senzual-isterica, depresiv-suicidara Jean Tatlock (Florence Pugh) și cu mai rezervata amazoană alcoolică, Kitty Oppenheimer (Emily Blunt), fostă membră de partid comunist. Când l-au pedepsit pe Prometeu pentru că le-a oferit oamenilor focul, nu la o masă caldă, încălzire centrală și câteva unelte pentru cultivarea pământului s-au gândit zeii, ci la foc ca distrugător de lumi, atribut exclusiv divin. Până la urmă, nu o centrală atomoelectrică construiește Oppenheimer, ci cea mai puternică bombă din lume. Pacifistul Oppenheimer pledează nu în spirit prometeean, ci faustic, pentru folosirea efectivă a bombei atomice, pentru că numai utilizarea sa ar fi fost în măsură de a revela tuturor puterea ei distructivă și să închidă orice conflict. Secretul împărtășit cu marile puteri aliate, Anglia și Uniunea Sovietică, i-ar fi transformat pe aceștia în garanți responsabili ai păcii, crede cu o naivitate dezarmantă Oppenheimer, cel puțin în ceea ce-l privește pe Stalin.
Nolan îl introduce pe acest fizician într-o dublă ecuație, politică și morală. Cel mai puțin reprezentat este fizicianul ca atare, omul de idei, savantul, chiar dacă în compensație regizorul ne oferă imagini ale unor fenomene fizice complicate, ale particulelor elementare care desenează traiectorii bizare, ale neutronilor care sar ca popcornul într-un cuptor cu microunde sau incandescențe gazoase, norii incendiari dilatându-se toxic, în măsură să sugereze ceva din universul mecanicii cuantice, dar și al unei apocalipse nucleare. Oppenheimer are o percepție aproape halucinatorie, ca în trip-urile ghidate de amfetamine și LSD din Enter the Void (2009) al lui Gaspar Noe, când nu apare emaciat, aproape translucid, cu o privire vitrificată, contemplând viziunea coșmarescă a intensității luminoase a deflagrației care voalează chipurile descuamându-le, un soi de metavers cuantic infernal. Sunt și momente amuzante de tipul hocus-pocus în care Oppenheimer îi prezintă lui Einstein (Tom Conti) o fițuică pe care o poate palma ca pe un bilețel de amor sau o listă de cumpărături, solicitându-i verificarea calculelor matematice cu privire la posibilitatea ca reacția în lanț declanșată să se termine cu incedierea întregii atmosfere. Christopher Nolan este mai puțin interesat de a-l recupera pe Oppenheimer fizicianul, cât pe Oppenheimer managerul, cel care organizează echipa de matematicieni și fizicieni care, împreună, construiesc prima bombă atomică. Nolan recuperează o parte a biografiei lui Oppenheimer, jucat de un actor remarcabil, Cilian Murphy, reconstituie mediul academic în care se mișcă, pune în scenă mici întâlniri dintre acesta și marile nume ale fizicii și matematicii: Albert Einstein, Werner Heisenberg, Niels Bohr, Kurt Gödel, Edward Teller etc. Face din întâlnirea cu Einstein pe malul unui iaz una memorabilă, o scenă-cheie care ilustrează cu finețe neînțelegerea care ocazionează ulterior o serie de evenimente și ilustrează foarte bine tema vanității. O bună parte din film, cu mult steril livrat maniheist în alb-negru derulează în secvențe ancheta la care este supus Oppenheimer, anchetă instrumentată de un rival, resentimentarul Lewis Strauss(Robert Downey Jr.), patronul Comisiei de Energie Atomică, invidios pe succesul său, construindu-și metodic vendeta și laurii. Comisia mccarthystă din epoca de aur a vânătorii de comuniști sub J. Edgar Hoover, comisie condusă de procurorul Roger Robb (Jason Clarke) îl toacă mărunt disecând fiecare colț umbros al vieții, fiecare ambiguitate, motivațiile fiecărei decizii, contradictoriul firesc al vieții unei personalități proteice care nu se înscrie în linearitatea predictibilă a unei mediocrități bine gestionate, încercând să demonstreze că fizicianului, chiar dacă loial, nu i se pot încredința secrete de stat, ridicându-i-se autorizația de securitate, date fiind simpatiile sale comuniste din tinerețe. În timp ce fizicianul devine tot mai spectral, cu tenul cerat și privirea pierdută, conștient de aranjamentele menite să-l elimine, asităm la un scenariu familiar regimurilor autoritariste, a dictaturilor de pretutindeni, cu precădere cele comuniste, dar posibile în anumite circumstanțe și în regimuri democratice, cu acea tipică chestionare a unei subiectivități, a unui parcurs destinal cu sinuozitățile sale. Inchizitorialul procuror Robb aproape că se înfige în Oppenheimer cerându-i să-i explice când au apărut scrupulele sale morale și în ce fel au întârziat ele construirea bombei cu hidrogen, cum se face că Oppenheimer, cel care a acceptat și a socotit un succes folosirea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki, fiind părtaș la alegerea acestor orașe din alte douăsprezece aflate pe listă, a devenit între timp mefient cu privire la construcția unei alte arme de distrugere în masă. La aceasta se adaugă un proces menit să clarifice expulzarea și marginalizarea lui Oppeheimer avându-l în vizor, de data aceasta, pe inamicul său, Lewis Strauss, construit ca oglindă a primului și corectând tardiv reputația șifonată a fizicianului. Toate acestea acaparează foarte mult din film, ne introduc în culisele politicii americane pe plan intern și internațional, acolo unde Oppenheimer nu este nici măcar un caz celebru, ci mai degrabă un pretext pentru a denunța abuzurile McCarthysmului.
Ca și în Inception (2010) sau Interstellar (2014), acțiunea filumului este plasată pe mai multe straturi temporale cu scurtcircuitări și reveniri, zigzagări de la un episod la altul în măsură să ofere o dinamică unui story care n-o are, adăugând câteva condimente, câteva scene de sex și nuditate, puțin spionaj cu gust anticipat de război rece, puțin suspans într-un proces denunțat ca incorect și cu final anunțat, ceva parfum de apocalipsă nucleară, etc. Alternanța între colorul psihedelizat de vizionarisme sau cu incandescențe domestice menit să ofere strălucirea și viul carnației, al decorului, al interioarelor din anii ’40, ecou al ragtime-ului și alb-negrul documentar, prăfuit, al unei epoci a Războiului Rece, lipsite de strălucire, birocratizate a anilor ’50 țin de viziunea estetică nuanțată etic a lui Nolan și de felul în care dilată sau restrânge aura personajului. De altfel, majoritatea personajelor sale sunt schematice, în afara casantului și energicului colonel Leslie Groves (Matt Damon) și a acestui antagonist, resentimentar-ambițiosul Strauss, distribuit în rolul mediocrului Salieri pe lângă Mozartul fizicii cuantice, ucenicul vrăjitor, geniul vizionar.
Mizanscena detonării primei bombe atomice la Los Alamos este cinematografic reușită, regizorul reușind s-o încarce emoțional și vizual cu semnificația și intensitatea unui moment apogetic de tipul „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire“. Toată pregătirea, agitația, verificările, tensiunea inerentă dramatizate cu decupaje scurte menite să producă o accelerare și o diviziune a imaginii en miettes, invocă în ciuda realismului un soi de spectralitate, de infrarealitate, pătrunderea într-o lume sublunară căreia regizorul îi ia la un moment dat sonorul lăsând-o invadată de umbre și ecleraje. La antipod, neispirată mi s-a părut translația scenei de dragoste în biroul prăfuit unde are loc interogatoriul lui Oppenheimer, sugerând imixtiunea impardonabilă și evident abuzivă a procurorului în intimitatea vieții sale private. Le fel, tot apăsat și nefiresc este subliniată satisfacția nedisimulată a consilierului lui Strauss urmărind etapele descalificării morale și profesionale și contorsiunile sufletești ale acestuia cu o pedagogie la vedere, preț plătit hollywoodianismului după rețetă.
Și încă ceva, în afară de faptul că sunt pomenite, nimic despre Hiroshima și Nagasaki, adică despre succesul efectiv al minunatei invenții, bomba atomică: du atomique plaqué sur du vivant.