Ca urmare a unei întrebări pe care mi-a pus-o Teodora Stanciu în emisiunea de la Radio Trinitas de acum două săptămâni, mă simt dator să adaug un post-scriptum la editorialele din numerele 28 și respectiv 29-30 ale R.l. E vorba de a lămuri o remarcă pe care am făcut-o în legătură cu poezia și de a ilustra cu un exemplu o alta referitoare la roman.
Reluând definiția dată de Eugen Coșeriu poeziei, ca realizare concomitentă a latențelor cuvântului, precizam că sensul multiplelor conotații trebuie să fie în poezie asemănător aceluia al ácelor de la ceasornic. Altfel spus, limbajul poetic are o anumită ordine internă, alta decât aceea formală la dezintegrarea căreia au contribuit modernismul și, mai cu seamă, versiunea lui radicală care a fost avangardismul. Dezordinea absolută promovată de acesta din urmă naște eventual „poezie“. Nici prin hazard, poezie, contrar doctrinei proprii. Dadaismul n-a dat niciun poet. Tzara a fost cu adevărat poet în primele lui poezii, îndatorate simbolismului, și în poemul târziu intitulat Omul aproximativ. Nici suprarealismul, când și-a respectat poetica, n-a fost mai norocos. Poeții și-au făcut apariția abia în cea de a doua generație a avangardei, când experimentele n-au mai constat într-un pariu aproape exclusiv pe libertățile de limbaj, ci au atacat morala via tematica poeziei. Nicio mișcare literară n-a produs un mai bogat sortiment de „poezie“ decât avangardismul. Și n-a deschis mai larg porțile pentru impostură. Cauza trebuie căutată în pretenția avangardiștilor de a mișca limbile ceasului poetic în sens invers. (Comparațiile sunt uneori edificatoare. Orice bucătar știe că, dacă nu amesteci lingura într-un singur sens, maioneza se taie. Tot așa și poezia.) De obicei, accentul a fost pus pe beneficiile pe care Avangarda le-a adus poeziei, înlăturând câteva din chingile limbajului, asociind cuvintele într-un mod foarte liber și, la limită, arbitrar. Situația poeziei actuale, în legătură cu care am tras în editorial un semnal de alarmă, mă determină să remarc și celălalt versant al lucrurilor. Arbitrariul absolut al sensului, hazardul împerecherii cuvintelor fac legea, în momentul de față, în „poezia“ celor mai mulți autori. Numiți versificatori, pe vremea prozodiei suverane, care se învăța la școală, ei nu mai pot fi considerați astăzi nici măcar „poeți“. Din nefericire, proști, dar mulți. Dacă versificatorii netalentați de altădată aveau o oarecare cunoștință de regulile jocului poetic, veleitarii din zilele noastre sunt lipsiți de orice conștiință literară. Ceea ce le caracterizează producțiile nu mai are nici măcar aparența poeziei.
Există în romanul lui Stendhal, Roșu și Negru, despre care spuneam în editorial că a fost, nu prima carte citită, ci prima citită ca operă literară, o scenă la care m-am oprit la fiecare nouă lectură a romanului. Zic bine: m-am oprit. De la cea dintâi lectură de pe la 14-15 ani. E vorba de scena din pavilion, în care, îndrăgostit de Madame de Renal, Julien Sorel, a cărui ambiție de multiplu cuceritor are prima ocazie de fi pusă serios la încercare, este hotărît să-și tragă un glonț în cap, dacă, înainte cu o clipă ca marele ornic din turnul castelului să bată de ora zece din seară, nu va avea curajul să-i prindă mâna pe sub masă stăpânei lui. Îmi amintesc că n-am reușit să duc lectura scenei până la capăt. Am amânat să aflu cum se termină lucrurile. Oare de ce mă temeam? Nu, nu de teamă era vorba. Eram conștient de faptul că protagonistul romanului nu-și poate sfârși viața după primele zeci de pagini. Și totuși, ezitam să aflu ce se întâmplă. Poate pentru că o brumă de naivitate persista în felul meu de a citi și mă îndemna la prudență. Dar oare de ce ezitarea s-a repetat de câte ori am recitit romanul, când nu mai putea fi vorba de niciun suspans? Am înțeles mai târziu că scena a reprezentat o răscruce în modul meu de a citi literatura, că în acea împrejurare cititorul naiv care eram pășea peste pragul care-l despărțea de cititorul de romane, cum l-a numit Thibaudet. Atunci, pe loc, nu știam asta. Dar un sentiment obscur mă punea în gardă. Și nu faptul că Julien Sorel rămânea în viață era important, nici chiar actul gratuit și minunat pe care îl săvârșise, cu alte cuvinte, nu acțiunea romanului, evenimentele ca atare, oricât de tensionate, care constituiseră până atunci pentru mine elementul principal într-un roman. Importantă mi s-a părut dintr-odată revelația destinului excepțional care îl aștepta pe eroul meu, infinitele posibilități care i se deschideau în față, cu necunoscutele și miste rioasele încercări de tot felul dintr-un viitor despre care nici eu, nici el nu știam în acel moment nimic. (La autor, nu m-am gândit.) O viață ca un roman, un roman ca o viață.
P.S. Aflu că autorul articolului din 1916 despre școala românească, din care care am reprodus un fragment în Editorialul din nr. 31 al R.l., a fost o celebritate locală la vremea lui. În satul Bogata, comuna Baia, județul Suceava, există Școala Gimnazială „Învățător Gheorghe Rădășanu“, precum și o stradă care-i poartă numele. Fie-i numele neuitat și pe mai departe.