în anul 1990, Mircea Ciobanu observa faptul că poezia lui Varujan Vosganian „creștea pe măsură ce descopeream că ea vine dintr-un surplus de energie, iar poeziile nu sunt altceva decît o încercare de recuperare a unei bogății amenințînd, altminteri, să se risipească“. În această judecată a lectorului primelor cărți de versuri ale lui Varujan Vosganian, cu o evidentă valoare proiectivă, se află rostul adînc al poeziei celui care își spune „un armean apostolic“ într-un poem din volumul Neîndemânatic de viu. În fapt, între cărțile de proză publicate, autorul strecoară cîte un volum de versuri care păstrează legături solide, pe canale subterane, cu celelalte cărți de poezie, dar, în același timp, se „contaminează“ cu vecinătățile epice: rezultă (e un cuvînt ce-i place autorului) scenarii lirice care trebuie să protejeze bogăția pe cale de a se risipi, de care vorbea Mircea Ciobanu, încercînd să recupereze starea ființei, proiecția în viața de după naștere, urmînd o temă foarte actuală în poezia de azi, de la noi și de peste tot: „m-am născut într-o lume greșită“, scrie Varujan Vosganian, asumîndu-și toată vina pentru că, n-a fost născut, ci s-a născut, în numele unei păsări dintre cele mai vînate pentru a fi exterminată de oameni: „nu știu dacă nașterea mea a fost menită să-ndrepte/ o lume greșită/ vo ia Domnului să se facă, nu-mi este de folos amintirea/ nașterea a fost prima amintire pe care am uitat-o/ m-am născut într-o lume gre șită și am trăit greșelile ei/ ca atunci cînd mănînci merindea pregătită de-acasă/ de-o mamă care n-ar fi vrut să te lase să pleci/ în anul nașterii mele s-a decis masacrarea vrăbiilor din China/ în schimbul unei frînghii de care atîrnau vrăbiile moarte/ vînătorii primeau un pumn de grăunțe, cît păsările/ nu mai puteau ciuguli/ s-au inventat chiar și reguli pentru vînătoarea de vrăbii/ stolurile erau zvînturate în vuiet de trîmbiți/ păsările zburau pînă cădeau istovite/ condamnarea la zbor însemna condamnarea la moarte/ nu știu dacă nașterea mea a fost menită să-ndrepte/ o lume greșită,/ dar Dumnezeu a ales să mă numesc Varujan/ care e numele unei păsări“ (Pasărea).
Diatezele versului spun multe despre ceea ce închide în ea literatura lui Varujan Vosganian; reflexivă e diateza verbului din primul poem al cărții, altfel, în autobiografia lirică a unei vieți „greu de dus“, cum spune în O viață, do minantă e diateza pasivă, jocul diatezelor verbale confirmînd și punctînd detenta metafizică a versurilor: într-o confruntare cu cel din oglindă, ființa nu visează, ci este visată, iar păsările „sînt zburate“, cum zice poetul în Un gînd fugar: între un trecut refle xiv, întîlnirea cu îngerii în prezentul continuu al poemelor și dia teza pasivă, în care se scrie realul fotografului de vise sau al regelui somnului, pendulează poezia lui Varujan Vosganian din Neîndemânatic de viu. Aici se stabilește prețul libertății, se bea sîngele rodiei care e al unui neam mereu în exil și, mai ales, aici se petrece drama poetului răstignit la cumpăna secolelor, privind în abi sul din urmă, în antunt, care „pe armenește înseamnă abis“, cum se spune în Cimpoiul și, deopotrivă, privind în abisul din centrul lumii descoperit la răspîntie, una dintre metaforele obsedante din poezia lui Varujan Vosganian: „așa se întîmplă că la fiecare răspîntie/ ceva din mine rămîne cu ce n-am ales/ o carte poștală pe care am tri mis-o/ dintr-un loc în care n-am fost niciodată/ durerea din degetele unei mîini retezate/ ecoul unui clopot care nu se clintește/ la fiecare răspîntie ceva se desparte de mine/ cel ce rămîne de cel ca re pleacă/ cel ce renunță de cel îndărătnic/ cel care îl visează pe Dumnezeu/ de cel care vrea ca Dumnezeu să-l viseze/ uneori, cînd drumul e drept ca o urmă de bici/ mă simt întreg, deci neîmplinit/ fără șansa de a greși și de a ierta/ greșiților noștri/ și-atunci mi se face dor de răspîntii/ alteori răspîntia îmi țîșnește sub tălpi/ ca o limbă despicată de șarpe/ alteori mi se face dor de mine, celălalt/ care a ales altfel decît aș fi vrut/ și pe care n-am să-l revăd niciodată/ elogiul răspîntiei și pagina albă/ încît fiecare vers e o alegere nouă./ iar poezia, un șir nenumărat de răspîntii/ îmi scrie viața precum ar fi fost/ dacă urmam alegerile pe care nu le-am făcut“ (Elogiul răspîntiei).
În Neîndemânatic de viu, „armeanul apostolic“ scrie evanghelia după bunicii Garabet și Setrak, protago niștii romanului Cartea șoaptelor, ecou cu efect controlat după Cartea plîngerii, scrisă de Grigore din Narek, un îndreptar al închină rii și al plînsului. În poemele sale, Varujan Vosganian recuperea ză bogăția pe cale să se risipească a evangheliei „scrise la persoana întîi“, cînd poezia departelul, a marginii „dinspre răsărit a ră săritului“, e pe cale să piardă atîtea lucruri prețioase, „căzute“ de la masa prozatorului: protoistoria familiei („străbunicul meu, Hovhannes Terzian,/ a murit pe puntea vaporului/ ticsit de refugiați/ de la Constantinopol/ către Constanța/ trupul lui, învelit în cearșaf,/ l-au aruncat în mare/ m-am întrebat cum și-a găsit odihna/ într-un mormînt mișcător/ ca o luntre“ – Elogiul apei), Arșag, clo potarul bisericii din Focșani, moartea bunicului Setrak, „un filo sof al sîngelui“, calea marelui exil spre Deir ez-Zor, sub semnul rodiei și al caisului, turla bisericii din Focșani, bunicii, nucul din fundul grădinii, într-o simbolistică a pietrei, încă o metaforă obsedantă a liricii lui Varujan Vosganian și într-o ne-mărginire de unde se ivește poezia însăși: „nemărginirea este pentru mine/ nașterea poeziei/ am scris poezii despre mare/ pentru că nu-i cunoșteam/ nici capătul, nici adîncul/ am o fascinație pentru priveliștile/ care încalecă, orizontul/ fixez cu ochii un punct de pe cer/ pînă ce acolo se naște o stea/ dar îmi privesc mar ginile trupului și înțeleg/ că e cu neputință/ să scriu despre sîn gele meu/ un poem al nemărginirii“ (Elogiu sîngelui).
Neîndemânatic de viu este o carte în care secolul o ia din nou de la capăt, în poeme admirabile precum Elogiu alor mei, ca în Cartea șoaptelor.