Poetul dintre generații

Dintre scriitorii de aceeași limbă din Republica Moldova care forțează procesul reintegrării în literatura română după 1989, încă tineri în momentul revoluționar, se evidențiază pro lificul Leo Butnaru, datorită plurivalenței creatoare și prin energia comunicării dincolo de limitele frontaliere, mai cu seamă prin intermediul traducerilor. Timp de aproape o jumătate de secol a publicat în ritm trepidant numeroase volume de eseuri, proze, jurnale de existență și memoriale de călătorie în spațiul european și asiatic, interviuri și traduceri. Ca traducător s-a remarcat prin tălmăcirea programatică a creației avangardiștilor din geografia slavă învecinată, rusă și ucraineană. Debutul absolut a fost marcat, însă, prin culegerea de poezii Aripă în lumină (1976), publicată la un an după prima carte a regretatului Nicolae Dabija, considerat liderul noii generații basarabene. În anii de vârf ai generației optzeciste a publicat volumele Sâmbătă spre duminică, Formula de politețe, Duminici lucrătoare și Șoimul de aur, însă toate au apărut la edituri din Chișinău cu circulație restrânsă. În ultimii ani, versurile sale au fost transpuse în limba mai multor țări din cele două continente, începând cu rusa și ucraineana (!): franceză, engleză, spaniolă, polonă, germană, bulgară, turcă, armeană, georgiană, lituaniană etc.

De curând, Leo Butnaru a adăugat la bibliografia impunătoare o culegere poetică tradusă în italiană, în ediție bilingvă, Donator tuturor // Donatore per tutti. Proiectat în registrul reprezentativ al antologiei, grupajul româno-italian se remarcă prin diversitatea tematică și prozodia poliformă. Câteva poeme trimit fără îndoială la concepția antologică: Șoimul de aur (care a dat titlul volumului din 1991) și Pentru sănătatea dumneavoastră (titlul prescurtat al volumului din 2019, Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră). Inspirația poetului migrează cu dezinvoltură de la poemul de dragoste (Celei care pleacă zâmbind, Dragoste de la prima vedere, Salvând iubita, iubirea ș.a.) la arta poetică (Conștiința de sine, Muza și criza) sau de la poemul cu substrat istoric și mitologic (Realitatea coifului magic, Despre liniștea dintru început) înspre satira politică (În Rusia, Cetățenie sovietică). Unitatea discursului poetic este, însă, consfințită prin atitudinea critică din unghi moral, dublată de ironia fină. Și prin uzul parodiei cu accente burlești și al umorului care îmblânzește tonalitatea satirică. Insula șerpilor – corespunzând geografiei reale, cu referințe istorico-mitologice – este un poem exemplar în acest sens: „De aia pământul reptilelor veninoase nu are statornicie/ trecând de la țară la țară ca un blestem sau o blasfemie/ iar când va fi – dar o să fie – să revină la patria-mumă/ deja nu ca sihăstria șerpilor, ci ca insula cea bună.// Sirenele, naiadele din ape sărate, dulci ori arămii/ ca odinioară vor veni încoace dinspre Delta Dunării/ sau dinspre gurile Nistrului, Ialpug sau cine știe ce tău/ încât și azi, pe timpuri tulburi, parcă se văd cum odihnesc/ pe ruinele risipitului far și imperiu pirat, tâlhăresc/ ca pe o mică Ithaca a lor și a umbrei lui Odiseu.“

În acord cu enunțul definitoriu („De obicei scriu poeme laconice“), confesiunea poetică, lipsită de digresiuni biografice precum la congeneri, se întemeiază pe observația frustă și consemnarea lapidară a aspectelor realului, în genul poeziei de notație. Consistența imagistică rezultă din analogiile inedite, într-o exprimare aluzivă, nutrită din asemănările relative dintre fenomene, situații sau chiar noțiuni. Cu un exemplu: „Cu o rândunică nu se face primăvara/ cu un val nu se face marea/ cu o strună nu se face vioara/ cu o floare nu se face grădina/ cu o zebră nu se face Africa/ etcetera/ până la analogic-concluziva deducție -// cu un om nu se face lumea/ cu un om nu se face omul“. Rareori poetul apelează la stilul metaforic consacrat, cum recunoaște, la modul impersonal, în Ispita prozodiei clasice: „Oricât de postmodern/ sau vechi avangardist ai fi/ prozodia clasică te mai încearcă iată:/ desfrunzita salcie tânără oglindită în apă/ ca un schelet de rusalcă…“. Nonconformist în expresie, cu tendințe înnoitoare, datorită avangardismului absorbit prin traduceri intense, Leo Butnaru caută adesea impulsuri creatoare în realitatea livrescă. Astfel încât lectura precursorilor emblematici îi fertilizează imaginarul liric prin scânteia ideatică ce se aprinde spontan. Reperele sunt îndeobște marcate în motto-uri: Dostoievski (Tainic tulburând infinitul), R. Tagore (Zicere de îndrăgostit), L. Blaga (Vezuviul) sau Cântarea cântărilor (O lume mai puțin). În spiritul parodiei cu surse livrești este actualizată invocarea Muzei, reliefând înclinația poetului basarabean spre joc și ironie: „Muza mea, precum știi/ sau cel puțin ar trebui să știi/ suntem în plină criză mondială care/ este evident pe pielea bieților că/ generează și crize de creație/ accentuate de crizele de nervi/ astfel că buna mea muză/ te implor să-mi sugerezi vreo temă/ sau măcar o filosofemă/ sau un cuvânt-cuvințel/ de care să mă agăț/ cum se spune/ și să mă re-declanșez ca un Mississipi/ maiestuos/ pe alocuri rebel.“

Mai aproape de neo-modernismul generației lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu (un model subtextual) decât de poetica postmodernității optzeciste, Leo Butnaru încheie Donator tuturor // Donatore per tutti prin poemul cu aspect diaristic Pe podul Sfântului Înger, evocând trecutul Romei în contrast cu prezentul frenetic al urbei. Traducerea primei sale cărți în limba italiană a fost realizată literal cu exactitate de Liuba Croitoru-Marian, primind acordul („con supervisione“) venerabilului scriitor și publicist din Roma Domenico Volpi.