Poeme de Radu Sergiu Ruba

Urma scribului
O viaţă-ntreagă nu mi-a spus o vorbă
Nu l-am auzit nici măcar murmurând.
Dar ochiul condeiului său
Pe-acela l-am simţit aţintit
Asupra începuturilor sângelui din mine.
Iar de n-ar fi fost el
N-ajungeam niciodată să scriu.
Numai el
Cu foaia de papirus pe genunchi
Adus de spate ca toţi sclavii cărţii
Cu o trestie în mână
Mi-a dăruit puterea de-a o face.
Inventa lumea:
Nilul ca o linie şerpuitoare
Soarele cât o roată cu spiţele-nafară.
El era scribul
Cu o lamă lungă pe lespedea de marmoră
Făcând lumea din nimic:
Omul ca o cruce umblătoare.
Zeul ca un steag fluturând pe cer.
Scrisul său mă lua să mă ducă
Era ca o hartă:
ici o fântână
colo o stea
Mergeam
Dar dinspre el nicio şoaptă.
Noaptea uneori şi acum
M-aştept să-mi vorbească
Aud doar cum se târăşte sângele scrisului
De şase mii de ani încoace
E şi al lui şi al meu.
Are o groapă în mijloc
De care nu se trece
Nu pot să urc până la el
Şi nici el să coboare la mine.
Dar lumea el a făcut-o
Captând umbra fiecărui lucru
Şi preschimbând-o în asemănarea sa.
A uns cu asemuirea asta
Minţi de preoţi
Săli mortuare
Ziduri de temple.
Tot el a văzut mai apoi lumea destrămându-se
În semne mărunte.
E nevoie astăzi de mai multe
Care să dea de pildă
Înţelesul cubic de casă
Şi să înşire alte lumini
Prin care Nilul să mai poată curge.
Scriu numai graţie lui
Azi
În amurgul limbilor scrise
Iau câte o literă
Ce nu mai are chipul soarelui
şi preţ de o zi şi o noapte
mă chinui s-o atârn de altele la fel.
Îmi apare scribul în vis.
Parcă-mi spune să nu mai frământ chirpici
De cărat de la o literă la alta.
Să le las să-mi cadă la picioare
În praful ce singur se face noroi
Şi lipeşte literele între ele
Pentru nămolul din care să iasă
Cuvintele vorbirilor de după noi.

Orice şi oricât
Orice aş fi în stare să fac
Oricâte gloanţe aş risipi
Ca să mai răresc din puzderia de capete
Oricâte litere aş înfige
Lungi şi ascuţite-n somnul lumii
Oricâte himenuri aş sili să sângereze
Vă spun că mai mult de jumătate din mine
Ar fi oricum în altă parte.
Şi amestecându-se acolo cu visul
Ar asculta cum cad secundele în mine.
De o viaţă le aud picurând
De undeva de sus
Şi le zăresc de la o vreme
Cum încep să băltească
Neoglindind nimic.
Oricine s-ar găsi acum să intre
Nezărindu-se în balta aceea
Ca pe o pată de sânge
Cizma lui ar şterge-o cu piciorul.

O umbră pentru capul meu
Pe oriunde mă duc
Chiar şi pe unde sunt poftit
Mi se cere
Nu verde în faţă
Ci printr-un glas
Care nu ştiu de unde poate să vină
Dar care urcă în mine
Mi se cere să-mi dovedesc normalitatea.
Nu înţeleg nimic din glasul acela
Şi trag ca de obicei
Cu urechea la zumzetul ceremoniei.
La cât e ea de perfectă
Aştept să se şi fisureze
Şi-n liniştea ce-ar fi s-o întretaie
Să apuc şi eu să iau cuvântul.
Mi se dă voie
Mă lasă-n cele din urmă
Toţi cei ajunşi până aici
Au dreptul să se facă auziţi.
Sunt suit în amvon
Şi lăsat singur.
Începând să vorbească
Faţa mea absentă din cuvinte
Neuitându-se în nicio zare
Caută de fapt
Cerul de prin oamenii rămaşi prin preajmă
Şi-o umbră la care să-şi odihnească ea capul.