Déjà vu
Aș vrea să mă întorc acolo unde
n-am fost niciodată. Mi-e dor de senzaţia
aparte, sugerată prin de parcă. Mai mult,
de certitudinea ei. Numai că nu sunt sigur
unde. Și când. În definitiv, acesta-i scopul.
Să desparţi unduirea de firul de iarbă.
Raiul de Dumnezeu. Lumina soarelui
de penajul vrabiei. Viitorul de trupurile
gemând împreunate. Trebuie să scapi,
desigur, și de necurmata încercare
de a-ţi aminti. De a șlefui imaginea,
poate apare o spărtură. Nu se poate.
Ce bucurie reprezenta odinioară
un peisaj nou. Că ploaia se prelingea
altfel pe geam. Că erau alţi munţi.
Alte râuri. Alte atingeri. Altă mână.
Alte rotunjimi. Alte dimineţi. Că totul
era o aventură și fără să ieși din casă.
Dar nu mai e. Ci devine, mai curând, pas
cu pas, reculul. Tot mai puţină cunoaștere.
Tot mai multă aducere-aminte. Pentru că
nu numai viaţa trebuie să ţi-o construiești,
ci și moartea, până la urmă. Lumina
suprimă întunericul. Amintirea nimicește
senzaţia. Și va veni un moment aparte.
Când te vei întoarce acolo unde încă
n-ai fost niciodată. Nu va lipsi nimeni.
Simfonie
(Szimfónia)
Mama cântă Beethoven. O propoziţie
obișnuită, care nu spune nimic special.
Numai că-i vorba despre noi, și-atunci
totul sună altfel. Întrucât verile, când
ne întoarcem acasă în satul tatălui meu,
mama cântă în șopronul bunicilor o
simfonie de Beethoven. Și nu la pian,
ci la stative. Așa se numește la noi
războiul de ţesut. Nu se aude decât
sunetul clapelor. Ori ţăcănitul contrapus
al pedalelor. Muzica se transformă în culori.
Acum nu-i o noutate, dar atunci încă era.
Va ieși un prosop ornat cu albastru sau roșu,
uneori o faţă de pernă, de cele mai multe ori
covor de cârpe. Vârtej răscolitor de cămăși
rupte-n fâșii, pijamale bărbătești, chiloţi roz
de damă, năframe cu buline, fuste verzi,
pantaloni maronii. O muzică mai modernă
decât a lui Beethoven. Mama e un adevărat
virtuoz. Cântă fără partitură în sala aceea
răcoroasă de concert, și pe măsură ce ies
culorile din pian, pe măsură ce se repetă
tema, se retrezesc la viaţă veșmintele tăiate-n
fâșii. Mama dă concert într-o șură de la ţară,
nu numai pentru noi, cântă și pentru bunici,
știu asta pentru că nu fredonează niciodată
și nici nu zâmbește-n acest răstimp. Și totuși,
poate nu-i muzica marelui clasic german, ci
a mult mai zbuciumatului Bartók, care, mai
devreme, mai târziu, se va roade sub picioarele
noastre și se va destrăma după câţiva ani.
Așa e. Mama cântă muzică de Bartók.
Doar o propoziţie. Mama ţese covor de cârpe.
Asta e o altă propoziţie. Nici nu mai contează.
A fost demult. Astăzi niciuna nu-i adevărată.
Groapă comună
(Tömegsír)
Măcar de ne-ar lăsa singuri, în sfârșit.
Ca să nu fim obligaţi să ne întoarcem
simultan în vis. Groapa comună e incomodă.
Nici măcar chinuitoarea rigoare nu-i dă alinare.
Îmi amintesc că oasele victimelor epidemiei
de ciumă au fost ulterior așezate unele peste
altele în catacombele domului Sfântul Ștefan
din Viena, craniu peste craniu, femur lângă
femur, cu reflexe albe ca lemnele de foc.
Poate chiar erau. Cu un coș plin ochi,
jos, în iad s-ar putea înteţi bine focul.
Urăsc, bineînţeles, gropile comune.
Nu-mi doresc niciun fel de comuniune.
Ce să caut pe îmbelșugata masă suedeză
a viermilor? Deși groapa comună are, poate,
și un avantaj singular. Pământul. Da,
pământul, în sensul strict al cuvântului.
Pe care copilul îl bagă în gură. Îl mănâncă
și câinele nostru, dacă nu-l oprim. Dulcele
pământ natal. Și la noi. În gura poetului
maghiar de origine slovacă, Petőfi Sándor.
Apoi, mai târziu, și în gura poetului maghiar
de origine evreiască, Radnóti Miklós. Cum
se răspândește încet în corp. Întâlnirea
fără sfârșit. Dacă de altul nu, măcar din acest
motiv ar merita să fie ţinuţi la mausoleu,
până la sfârșit de vremi, criminalii. Să nu
aibă parte de pământ. Să flămânzească în veci.
Întunecare
(Sötétedés)
Nevăzătorii n-au cum să vadă
că-n jurul lor s-a întunecat.
Cel mult pot să deducă din faptul
că vreunul dintre văzătorii de lângă ei
se lovește de-un scaun în timp ce
pipăie deznădăjduit după chibrituri,
o lumânare ori o lanternă de buzunar.
Dar aceasta nu-i, desigur, decât
întunecarea trecătoare. Însă nevăzătorii
nu vor vedea nici că semenii lor, care
s-au scăldat până acum în lumină, care
au contemplat încântaţi norii,
păsările zburând dintr-o parte în alta
și discul lunii profilându-se alb
pe cerul zilei, devin, dintr-odată
și întru totul aidoma lor.
Și cei tari de urechi cred
că-n preajma lor e necurmată larmă,
preponderent vorbă raţională, desigur,
numai că ei nu înţeleg din asta nimic,
degeaba învaţă să citească de pe buze
dacă nu-l pot vedea pe cel care vorbește
cu spatele la ei ori e-n odaia alăturată.
Și totuși, nu va fi asta paguba majoră
când vom auzi din ce în ce mai rău
și zi după zi vom mări tot mai mult
volumul televizorului, al calculatorului
ori al soneriei telefonului cu gândul
că vom frâna, probabil, degradarea.
Mai curând ori mai târziu, nu vom mai
auzi nu numai graiul, nu numai muzica
ori plânsul necurmat al frunzelor în vânt,
nu numai cântul de greier ori trilul de pasăre,
nu numai mult așteptata trântire a ușii,
ci tăcerea însăși n-o vom mai auzi.
Nici asta n-o vom mai sesiza cândva.
Deoarece vorbim mereu despre absenţă.
Și rana sângerândă e semnul unei absenţe.
Și alarma aeriană avertizează asupra unei lipse.
La noi, deocamdată, e doar un exerciţiu, desigur.
Pregătire. N-ar trebui să simţim ceea ce
există. Ci ceea ce încă nu-i.
Da, până când o mai puteţi face, staţi
timp cât mai îndelungat pe întuneric,
tărăgănaţi cât puteţi aprinderea luminii.
Ascultaţi cât mai îndelung tăcerea!
Nu există ceva mai frumos decât absenţa.
În aceste clipe simţi că trăiești. Realmente.
Pentru că poţi vedea întunericul.
Privire
(Tekintet)
Nu există Dumnezeu. A existat
odată, demult, dar savanţii de astăzi
îl numesc natură. Iar eu cred că bunul
creator a făcut întregul univers din sine
însuși, deci l-am mai putea recompune
din cosmosul nemărginit și stelele
răsfirate pe cerul nocturn. Dar la ce bun?
Pot să cred, fără îndoială, orice
vreau. Nu sunt nici savant,
nu sunt nici preot. Câinele nostru
agonizează. Va pieri. Adică
se va prăpădi. Aș putea să spun
și așa, dacă aș respecta ierarhia
impusă cândva de Dumnezeu. Dar
nu am motive să accept dicţionarul.
Câinele nostru-i pe moarte, nu al altora.
N-a mâncat nimic de-o săptămână. După
lungi insistenţe, mai bea puţină apă.
Are doisprezece ani. E câine de talie
mare, la ăștia, se spune, și atâţia
înseamnă o vârstă înaintată. Ramolire?
Așa ceva, cred. L-am dus peste tot.
Când încă exista, Dumnezeu ne-a
încredinţat câinii. Iar noi am acceptat.
Mă privește fix, îmi urmărește gura,
am impresia că nu ne mai aude,
mai degrabă ghicește ce-i spunem.
Tremură necurmat, deși s-a culcușit
pe de-a-ntregul în el însuși, poate asta
e expresia potrivită. Doar privirea
i-a mai rămas afară, slobodă încă.
Deși pare că plutește-n ceaţă și ea.
Văz printr-o perdea de apă. În scufundare.
Dumnezeu ne-a părăsit, fără îndoială.
Iar noi lăsăm singur câinele în agonie.
Stăm neputincioși. Își întoarce capul.
Traducere de Kocsis Francisko