În anul intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial, francofilul și antijunimistul E. Lovinescu ajungea la concluzia că filogermanismul politicienilor junimiști din anii neutralității noastre în Primul Război Mondial se explica atât prin acțiunea lui Maiorescu (unul dintre artizanii înțelegerii din 1883 cu Austria și al tratatului ținut secret până la izbucnirea primei conflagrații mondiale), cât și prin atitudinea lui P. P. Carp, care era cel mai înverșunat dușman al alianței cu Franța și Rusia. În broșura intitulată P. P. Carp, critic literar și literat, apărută în anul ordinului dat armatei române de a trece Prutul, E. Lovinescu se… revizuia înspre conservatorism. El își făcea chiar un scurt proces de conștiință, găsind explicația unei erori de apreciere în circumstanța că generația lui nu a simțit pe propria piele pericolul expansiunii rusești, pe care a trăit-o Carp, împreună cu o întreagă generație născută imediat după impunerea Regulamentului Organic și trecută prin experiența ulterioarelor războaie ruso-turce. Lovinescu recunoaștea că, în pofida situării lui, în perioada Primul Război Mondial, în tabăra adversă germanofililor, lui Carp nu i se putea contesta orientarea antirusească. Era o recunoaștere cu atât mai demnă de apreciat, cu cât în acel an autorul teoriei sincronismului nu putea să-și închipuie care va fi soarta țării noastre căzute sub ocupație sovietică doar la un an după moartea sa.
Pentru ediția din 1972 a Istoriei civilizației române moderne, îngrijită de Z. Ornea, s-a îngrijit și Cenzura de cele trebuitoare, ale cărei amputări, denaturări și mistificări au fost remediate prin apariția, în 2017, a unei ediții critice, la Fundația Națională pentru Știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române. A fost o necesară reeditare, realizată de Nicolae Mecu și Oana Soare, și din care vor fi date toate citatele de mai jos. Editorii explică felul în care Cenzura avusese în vedere scoaterea fragmentelor de text referitoare la politica anexionistă a Rusiei, la ingerințele țariste în treburile interne și, în general, la orice trimitere depreciativă făcută la adresa marelui vecin. Au fost, de asemenea, eliminate sintagme precum „obscurantismul rusesc“ sau „periodicele lor invazii“ (ale rușilor, evident) în Principatele Române încă neunite. Aceeași soartă au avut-o citatele în care era exprimată rusofobia, ca în cazul lui Ion Heliade-Rădulescu și C. A. Rosetti. S-au văzut cenzurate și fragmentele de text în care, chiar dacă nu figura cuvântul „Rusia“, reieșea din context un subînțeles nefavorabil. Așa s-a întâmplat cu o frază scrisă de C. Rădulescu-Motru, în cadrul unei polemici („cât bate vântul de la Răsărit este rău și turbure în civilizația românească, cât bate vântul de la Apus este bine“ – p. 377).
Neîndoios că nu puteau să rămână netăiate referirile la Bucovina, la Basarabia, la situația de dincolo de Prut sau la politica de rusificare a provinciei românești după anexarea din 1812. De un același tratament au avut parte trimiterile depreciative la marxism, la socialism și la bolșevism. Nu s-ar fi putut citi nici fraza în care se vorbea despre „catastrofa din 1917“ (este inutil să aduc lămuriri asupra respectivei catastrofe). Catastrofa cea mai mare pentru poporul român a fost, în viziunea lui E. Lovinescu, formarea lui în spațiul răsăritean, deși structura sufletească îi este latină. De aceea, toate influențele orientale exercitate asupra lui de-a lungul veacurilor sunt considerate a fi drept o deviație de la formarea naturală a „psichiei“ sale. Acele secole de influență slavă, turcă, fanariotă și rusă nu au putut ajuta la constituirea unei tradiții naționale, ci au reprezentat o abatere de la această tradiție.
În cadrul unui interviu acordat în 1924, E. Lovinescu își prezenta în scop publicitar viitoarea carte Istoria civilizației române moderne și afirma tranșant: „Privesc îndeosebi religia ortodoxă ca una din cele mai mari catastrofe culturale, deoarece ea a fost agentul cel mai puternic de orientalizare și fixare a sufletului românesc, în timp de veacuri. Dacă încercările catolice ar fi izbutit la timp, am fi fost aruncați din vreme în ciclul culturei universale, catolice, iar dacă ar fi izbutit încercarea reformaților – a luteranilor – am fi avut o dezvoltare națională mult mai timpurie“ (p. 663). Ca și Eminescu, autorul legii imitației vedea marea insuficiență a culturii noastre tocmai în îndepărtarea de sfera de influență catolică. Religia catolică ne-ar fi introdus, de timpuriu, în sfera de influență a marii culturi latine și, în consecință, ne-ar fi racordat la ritmul unei vieți aproape universale (catholicos). Doar acțiunea propagandei reformate a însemnat o biruință relativă a principiului național, prin contactul cu însăși obârșia neamului nostru, cu Roma eternă.
Abordând problema ortodoxismului, autorul dă citire încă de la începutul demersului său unor rânduri scrise în urmă cu un secol de filosoful Ciaadaev în legătură cu situația poporului rus în cadrul ortodoxiei: „Constatând că «rușii nu aparțin niciuneia dintre marele familii ale neamului omenesc; nu sunt nici din Occident, nici din Orient. Așezați dincolo de timp, cultura universală n-a pătruns până la dânșii», – Ciaadaev stăruie asupra cauzei acestei tragedii istorice, asemănătoare cu a noastră: «În timp ce din sânul luptei dintre barbaria popoarelor Nordului și înalta gândire a religiei se ridica clădirea civilizației moderne, ce făceam noi? Supunându-ne unei soarte funeste, noi ne îndreptam spre nemernicul Bizanț, obiectul unui profund dispreț al acestor popoare, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze educația.» Prin smulgerea din sânul catolicismului, în care se desăvârșea ciclul civilizației moderne, a rezultat și înstrăinarea de cea de a doua mișcare a culturii europene, reprezentată prin Renaștere: «Aplecându-se asupra civilizației păgâne, lumea creștină găsise formele frumosului ce-i lipseau încă. Închiși în schisma noastră, nimic din ce se petrecea în Europa n-ajungea până la noi. N-aveam niciun rost în treburile lumii… În timp ce lumea se reclădea din temelie, nimic nu se înălța la noi; rămâneam pitiți în bordeiele noastre de lemn și de stuf. Destinele neamului omenesc nu se împlineau pentru noi»“. (p. 11).
Aceste citate sunt ilustrative și pentru concepția criticului, care disecă insuficiențele ortodoxismului ca factor civilizator: „Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul. Într-o vreme în care deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decât prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea massă a slavilor de sud și apoi de est. În dosul crucii, spunea Cervantes, se ascunde diavolul; în dosul crucii bizantine, se ascundea rusul. Legându-ne, sufletește, de o religie obscurantistă, înțepenită în tipicuri și formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică și un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi și arte naționale“ (pp. 10-11).
Din moment ce axa vieții politice și culturale s-a schimbat din Răsărit în Apus, E. Lovinescu era convins că se va schimba și axa vieții noastre sufletești. Astfel, contactul cu Occidentul va reprezenta o firească reluare a adevăratei continuități etnice. Descătușarea de formele sociale va duce și la dezrobirea de „invizibilele lanțuri spirituale ale Țarigradului, ale Athosului sau ale Kievului, adică de forțele ancestrale ale obscurantismului și ale inerției, pentru a ne pune pe calea găsirii de sine și a progresului“ (p. 21). Dacă Răsăritul a reprezentat, în mod indubitabil, o forță a trecutului, el nu trebuie să mai fie și una a prezentului: „Civilizațiile antice au apărut în Răsărit; de aici: ex oriente lux! Când pe ruinile «haosului etnic» al decadenței romane a apărut blondul german ca principiu configurator al noilor naționalități și civilizații, lumina a venit din nord: ex septentrione lux!/ În veacul și de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru noi, decât fecundarea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene“ (Ibidem).
Prin urmare, suntem legați istoricește de Răsăritul care nu ne mai poate impune și condițiile vieții sufletești dintr-un mediu de dizolvare morală, pe care propovăduitorii tradiționalismului obișnuiesc să-l înfățișeze drept mediu natural de formare a culturii și a sufletului nostru. Iată cum vede transmisă ștafeta generațiilor cel acuzat, printre altele, de cosmopolitism: „Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții: nu suntem numai punctul ultim al unei linii de generații, ce se pierde în trecut, ci și punctul de plecare al generațiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai strănepoților târzii; obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut“ (p. 20). Un alt citat poate proba neadevărul acuzei legate de lipsa de patriotism a lui E. Lovinescu: „O cultură nu se valorifică […] decât prin caracterul ei național“ (p. 1033).
Cu puțin timp înainte de a se stinge, în urmă cu 80 de ani, E. Lovinescu a avut parte de două surprize plăcute, venite prin intermediul a două scrisori deschise, care i-au mai ușurat sfârșitul. Una era adresată de membrii Cercului literar de la Sibiu, alta sosea din partea vechiului adversar Arghezi, plină de afecțiune, ce l-a făcut să-i dea lacrimile. Ne putem închipui că marele critic a închis ochii cu siguranța reconcilierii cu trecutul literar plin de adversități (reprezentat de redutabilul pamfletar Arghezi) și cu încrederea în rodul bogat al criticii sale în posteritate, care începea deja să fie cules prin manifestul cerchiștilor. Apărătorul autonomiei esteticului își putea imagina că, odată războiul pierdut, va veni propaganda sovietică cu realismul socialist și cu impunerea… revizuirilor, cărora le va fi o victimă de lux (ex oriente lux!). Într-adevăr, E. Lovinescu va deveni un caz paradigmatic pentru dificultățile recuperării operelor trecutului de către comisarii sociologismului vulgar. Ca și Liviu Rebreanu, el a murit așa zicând la timp, dar știm din câteva surse (necenzurata monografie despre T. Maiorescu, notațiile din Agende și răspunsurile date lui P. Constantinescu pentru o cronică radio) că era foarte îngrijorat de soarta războiului pe frontul de Răsărit. Dacă apuca să simtă ocupația sovietică, este posibil ca E. Lovinescu să fi recurs la soluția ultimă, a sinuciderii.