Spuneam rândul trecut că ultima carte scrisă de Cervantes, Persiles și Sigismunda, pe care George Călinescu o povestise cu atâta bucurie cu mulți, mulți ani în urmă, reprezenta pentru autorul ei un roman al viitorului. „Adio, romane cavalerești!“ exclamase el în Don Quijote. „Bun venit, perechi perfecte, iubiri caste și senine!“ anunța Persiles și Sigismunda. Și cum s-a putut vedea curând, nu era singur. În Franța, Anglia și Germania diferiți autori, care cunoșteau Istoria Etiopeană de Heliodor și se citeau unii pe alții, au publicat din secolul XVII până la începutul secolului XVIII imense romane preamărind iubirea pură, curajul și drumul întortocheat, dar sigur al fericirii.
În Franța, de pildă, Polexandre (1632-1637) de Marin Le Roy de Gomberville și Artamène sau Marele Cyrus (1648-53) de Madeleine de Scudéry, primul în patru volume, al doilea în opt, erau citite cu voce tare în grupuri de prieteni, câte douăzeci, treizeci de pagini pe săptămână, parcurgerea lor putând să dureze luni și luni de zile. Acțiunea, deosebit de complicată, lega între ele nenumăratele episoade, în așa fel încât deznodământul care rezolva conflictul inițial arunca în același timp o rază de lumină asupra mulțimii de certuri și lupte povestite de-a lungul romanului.
O diferență, totuși. Și în Istoria Etiopiană și în Persiles și Sigismunda cei doi iubiți sunt de la bun început împreună, iar peripețiile romanului acompaniază trecerea lor prin labirintul acestei lumi: Mediterana, Nordul Africii, Egiptul, la Heliodor și mările Nordului, Spania, Franța, Italia la Cervantes, ducându-i spre locul unde dragostea lor întemeiază o familie fericită, în Etiopia sau la Roma. Dimpotrivă, în romanele franceze Polexandre și Artamène, vitejia militară a protagoniștilor bărbați rămâne, ca în romanele cavalerești, un element esențial pentru cucerirea femeilor iubite, care nu-i acceptă cu adevărat decât spre sfârșitul acțiunii.
Periandro și Auristela, frate și soră (ne spun ei), calmi, imaculați, mereu unul lângă altul, sunt singurii care își cunosc adevăratele lor nume – Persiles și Sigismunda, rangul – fiu și fiică de monarhi, și rostul călătoriei – inițierea la Roma în tainele religiei și căsătoria lor. Doar o dată, spre sfârșitul romanului, ar vrea Auristela (Sigismunda) să rămână singură, când pare să dorească să iasă din lume și să se retragă la o mânăstire de maici. Periandro (Persiles) neștiind cum să răspundă acestei neașteptate posibilități, părăsește Roma și, la venirea nopții, se culcă pe malul unui râu. Acolo aude o conversație în norvegiană (limba lui maternă) între cine? între chiar dascălul care îl instruise în țara lui și unul din companionii lungii sale călătorii, anunțând o primejdie iminentă. Se întoarce deci la Roma și o previne pe Auristela (Sigismunda), care, uitând de orice alte planuri, va fi din nou lângă Periandro (Persiles) până la sfârșitul fericit al peregrinărilor lor.
Aceste lungi romane proslăvind iubirea, constanța, curajul și magnanimitatea, au avut un succes imens, contribuind la formarea genului cuprinzător, divers, flexibil, al romanelor din secolele următoare. Romanele de aventuri, ca, de pildă, Misterele Parisului de Eugene Sue, și mai târziu seriile televizate au moștenit organizarea povestirii în succesiuni de episoade. Romanele de sute de pagini, fie ele lizibile sau avantgardiste, au contat la rândul lor pe răbdarea și pe memoria cititorilor, ca să nu mai vorbim de romanele de dragoste, care n-au încetat niciodată să examineze rolul decisiv al cuplului în organizarea vieții în comun.
Să nu uităm însă că romanele ultimelor două-trei secole au încorporat în diferite feluri și alte tradiții sau inovații artistice. Acțiunea clară, coerentă, de pildă, atât de importantă pentru nenumărați autori își are originea în subiectele pieselor de teatru, ale povestirilor orale și al nuvelelor Renașterii. Reflecția interioară a personajelor, desfășurată încet-încet în romanele lui Daniel Defoë sau ale lui Samuel Richardson, a rămas la fel de vie până în ziua de azi, ca să nu mai vorbim de interesul pentru trecut și pentru complexitatea prezentului puse pe prim-plan de scriitorii ultimelor două sute de ani.
Iar entuziasmul lui George Călinescu când vorbea despre Persiles și Sigismunda venea cu siguranță de la dragostea și atenția lui pentru TOT ce s-a scris.