Pe Horațiu l-am întîlnit cu adevărat și altfel în 1991. Cînd repeta Mincinosul cu Vlad Mugur, la Teatrul „Odeon“. De atunci… de atunci, atîtea minuni se întîmplară…
Teatrul ne duce peste tot, și în noi înșine, ca vîntul și ca gîndul. Ne trezește și ne întreține iluzia că totul este posibil. Ne seduce cu misterul alcătuirii lui, cu forța cu care ne spune că cea mai sublimă relație între oameni este dialogul, aproape alungat azi din cetate. Teatrul… un călător în exilul prelungit al vremurilor noastre. Ne sucesc mințile actorii, proiecția carnală a histrionismului din noi, a eului. Teatrul poartă sufletele spre regăsire, spre bucurie, spre uitare, spre visare… ca vîntul și ca gîndul… nu e teatrul și suferință, și durere, și frumosul absolut?
În iarna lui 2005, am văzut la Teatrul „Bulandra“, Sala „Toma Caragiu“, un spectacol care m-a tulburat. Pentru că perspectiva facerii lui este cea dinspre om spre profesiune, dinspre viață spre scenă, cu masca dată de-o parte. Măscăriciul. Un spectacol de cameră, delicat, fragil și, totuși, puternic. Un spectacol fără dorințe pătimașe, ca cele mai multe dintre dorințele contemporane, de a demonstra ceva cu orice preț. Deși este construit cu patimă. De atunci și pînă azi și pînă mîine și poimîine, se joacă. L-am recomandat peste tot. Este un spectacol confesiune, în care șoaptele și strigătul interior se amestecă ca să definească, emoționant și subiectiv, o artă – teatrul – și o profesiune – actoria. Un spectacol în care rîsul și plînsul cehovian, în care tăcerile, nu doar rusești, în care umorul – și slav, patetic, și negru, sec, englezesc, și hohotul devastator à l’italienne cu iz de Vlad Mugur – sînt suportul dramatic, și dramaturgic, pentru o călătorie nocturnă în vieți de actori, în alcătuirile palimpsestice ale acestor ființe. Se zgîrie cu degetul pojghița subțire, suprafața unui destin, pentru ca apoi, năvalnic, protagonistul să se năpustească tot mai adînc în interiorul său, în cercurile concentrice ale existenței sale – sumă de personaje, de roluri, de amintiri, de aplauze, de singurătăți. Ce este, la urma urmelor, actorul? O vulnerabilă alcătuire. O structură labilă care nu-și mai aparține, care este în fiecare seară altcineva, care duce poverile și cuvintele altcuiva, care rîde de bucuria altora, care poartă costumele și înfățișările tuturor și care se îndepărtează, seară de seară, de el însuși.
Piesa lui Cehov Cîntecul de lebădă este luată de Horațiu Mălăele – regizor și protagonist – drept pretext pentru o mărturisire foarte personală, în fond. „Vasili Vasilici Svetlovidov sînt eu!“, poate să sune confesiunea lui Horațiu Mălăele. Fără suprapuneri, neapărat, cu similitudini, lucrate dincolo de piesă, sugerate, cu accente și tușe recognoscibile, cu ipostaze noi, cel puțin în zona emoției. Cotrobăie în izbînzile și în tristețea lui Svetlovidov căutînd vocile interioare ale comedianului din el. Este un exercițiu dificil, riscant, dar admirabil. Spectatorul este însoțitorul care preia confesiunea și, analizînd-o, se analizează pe sine. Tocmai în această relație fundamentală actor-teatru-spectator, în care, deseori, cel din urmă din ecuație este mai degrabă egoist, posesiv, suficient. Și cine mai este însoțitorul tainic al actorului, omul din umbră, martorul direct al succeselor și insucceselor, al triumfului și al degradării lui? SUFLEORUL. Doi parteneri, acorul și sufleorul, care își întorc fața unul către celălalt, care-și răstoarnă carul cu povești, cu amintiri, cu lacrimi, unul în brațele celuilalt, pe aceeași scenă, la vedere, cam cît durează golirea unei-unor sticlă-sticle de votcă. Cumpărată-cumpărate cu reducere, pentru artiști. În acest caz, Horațiu Mălăele și Nicolae Urs.
La început, o imagine cumva apocaliptică. Dezordinea de după o reprezentație. Elemente de recuzită, costume, din spectacolul tocmai încheiat. Singure, în liniștea stranie, costumele cheamă alte costume, replicile de aici se rostogolesc spre altele, din alte spectacole, se amestecă, își amestecă mirosurile, consistențele, transpirația, recuzita însumează frînturi din alte decoruri. Se compun și se recompun lumi, spectacole. Sîntem, din toate punctele de vedere, în spatele iluziilor. Într-o realitate ciudată, alcătuită din fragmente de iluzii, de texte, de personaje, ce par, așa împrăștiate și abandonate, terne, moarte, devitalizate. Minute în șir, pare că nu se întîmplă nimic. Ni se dă timp să ne obișnuim cu scena goală, cu imaginile de după plecarea spectatorilor, să ne reglăm ritmurile, să căutăm, aproape prin întuneric, obiecte, să le descifrăm siluetele, să ne închipuim povești, taine. O scenă înclinată, cu scîndura patinată, un fel de podium este instalat pe spațiul propriu-zis de joc, așa cum făceau trupele ambulante în piețele publice. Și peste tot, numai obiecte. O lumină firavă pătrunde de sus, pieziș, printr-o ferăstruică mică, ca de chilie, scobită pe peretele din lemn, din spate. Lemnul acesta încălzește atmosfera, tonurile, orice fel de asprimi. De undeva de jos, dintr-o laterală, printr-o despicătură arcuită, dintr-o baie de lumină ireală urcă cineva. Mahmur, bolovănos, Svetlovidov. În costumul Oracolului din Iliada se plimbă prin teatrul gol și întunecat. Reprezentația s-a terminat de mult. Nici votcă nu mai este prea multă în sticlă. A adormit fără să se lepede de costumul lui Calhas, este iritat, suspendat între lumi, între beție și trezie, între ficțiune și realitatea pe care o străbate singur, încercînd să descopere cine și unde este. Un spectacol s-a terminat, altul, tocmai a început… Știe oare Calhas mai multe, poate profeți Oracolul mai mult despre Vasili Vasilici Svetlovidov? Ce știu personajele despre actorii care le însuflețesc? Lumile spectacolelor, amestecate, plutesc în amintiri. Teatrul, scena, locuri misterioase devin pentru o noapte refugiul ultimei confesiuni.
Minunat fiecare, minunați ca parteneri unul pentru celălalt, Horațiu Mălăele – într-o ipostază a vulnerabilității artistice mai puțin cunoscută – și Nicolae Urs – care face un rol de o mare delicatețe și sensibilitate –, Actorul și Sufleorul, Svetlovidov și Nikita Ivanîci privesc înapoi cînd cu mînie, cînd cu mîndrie, cînd cu melancolie. Și beau. După ce prologul apropierii dintre ei s-a încheiat și Vasili Vasilici s-a liniștit că Nikitușka va rămîne pînă la sfîrșit – care sfîrșit? al sticlei? al lui? – se intră treptat și tot mai emoționant în noapte, în amintiri, în roluri, în personaje, în iubiri, se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bîrfește, se bea, se oftează. Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate și interpretate cu mijloacele sensibilității, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare și Cehov, între Lopahin și Lear, un traseu pe care Bufonul din el nu-l părăsește pe Svetlovidov. Nicio clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfîrșit de lume și început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adînc, pînă în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, rîsu’-plînsu’, iritare, gesturi de artiști, gesturi de bețivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilității ca artist și om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă. Nu poate juca. Cu cît bea mai mult, cu atît protagonistul pare că devine din ce în ce mai treaz. Cei doi deschid o trapă. Scormonesc în măruntaiele scenei și, totodată în măruntaiele lor, ale trecutului lui Svetlovidov. Scot ca din jobenul unui iluzionist, pălării, costume, mantii, replici, roluri, durere, bucurie, suferință, renunțări, dezamăgiri, succese, neîmpliniri, clipe de teatru, clipe de viață. Plîng, rîd, plîng. Beau. „Nu trebuie să plîngi, Nikitușka!…Unde-i artă, unde-i talent, nu-i nici bătrînețe, nici singurătate,nici boală! Pînă și moartea-i ceva relativ…!“
În toate drumurile mele port cu mine imagini din spectacole, întîlniri cu regizori, cu actori, cu artiști, văd și revăd scene întregi, costume, lumini. Confesiunea lui Horațiu Mălăele este risipită în toate acestea.