Pentru mulți fani ai aventurilor lui Corto Maltese, albumul-franciză din 2021, Océan Noir, a reprezentat, cu siguranță, un șoc. După ce, de bine, de rău, se obișnuiseră cu producțiile livrate ritmic de Juan Diaz Canales și Rubén Pellejero, primii continuatori ai operei lui Hugo Pratt, cititorii se găsesc în fața unui experiment radical: un album în care Corto Maltese nu mai e un personaj din primele decenii ale secolului XX, ci un „pirat“ modern, care străbate mările și oceanele în anul 2001. Schimbările sunt, în ceea ce privește grafia paginii, fundamentale. Dacă scenariul urmează, în linii mari, „matricea“ originală, desenele se îndepărtează total de stilul „clasic“ al lui Hugo Pratt. Aggiornamento-ul e atât de profund, încât dacă personajele nu s-ar numi Corto Maltese ori căpitanul Rasputin, nimeni n-ar vedea legătura cu saga hugoprattiană.
Scenaristul Martin Quenehen a respectat, cu unele îngroșări și încălcări, canonul. Schema narativă originală prevedea, de pildă, o maximă discreție în privința vieții sexuale a protagonistului; Quenehen o ignoră, fără a-și face vreun scrupul și fără a ține seama de îndelungata tradiție a cvasi-puritanismului cu care-și obișnuise Pratt admiratorii și, mai ales, admiratoarele. În ce-l privește, graficianul Bastien Vivès n-a făcut nici cel mai mic efort pentru a renunța la stilul care l-a impus. Oricât ai căuta, nu vei găsi mai niciuna din trăsăturile lui Corto Maltese în felul în care l-a redat autorul seriei Lastman sau al albumelor de mare succes Le gout du chlore sau Polina. Probabil că editorii de la Casterman apreciaseră virtuozitatea lui Vivès în ceea ce privește folosirea culorii negre – ignorând, cu bună știință, că, la Hugo Pratt, transparența și opacitatea alcătuiesc un spațiu al misterului și melancoliei, topite într-o poezie plină de mister și dinamism. Rezultatul e, însă, peste așteptări: în unele situații, expresivitatea paginii e de-a dreptul încântătoare, în altele, ea sugerează o atmosferă la limita goticului, caracteristice roma nelor noir actuale.
La mijloc se află și un pariu cu valoare istorică: diriguitorii Editurii Casterman au ținut să stabilească o legătură fermă între două generații de autori promovați – cu mult succes, de altfel – de faimoasa casă specializată în benzi desenate. Patrizia Zanotti, directoarea societății Cong, care deține drepturile de autor asupra operei lui Hugo Pratt, s-a implicat în acest proces nu doar ca administratoare, ci și ca artistă: a realizat varianta color a primelor paisprezece pagini ale albumului, furnizând un element de continuitate în plus cu opera lui Pratt: după cum se știe, ea a fost „colorista“ celei mai mari părți a albumelor policrome ale lui Hugo Pratt. Cu toate acestea, discuțiile despre oportunitatea „aducerii la zi“ a vieții lui Corto Maltese vor constitui, pentru multă vreme, un subiect fierbinte. Oricât de spectaculoase ar fi inovațiile, nimic nu poate compensa valoarea neconvertibilă a nostalgiei.
„Mitul“ creat de Hugo Pratt își are baza într-un pariu vizual. El a reușit să creeze un personaj ușor recognoscibil, un tip cultural alcătuit „dintr-o siluetă, un chip și o privire la fel de carismatice ca ale unor idoli masculini precum Burt Lancaster, Alain Delon sau David Bowie“ (Mouchart, 2021: 168). Corespunde varianta de care ne ocupăm noului model? Nicidecum. Așa cum l-au gândit Vivès și Quenehen, Corto Maltese e mai degrabă ecoul unui cântec al lui Johnny Hallyday, „Jesus Christ“, unde Mântuitorul e înfățișat sub chipul unui hippiot din San Francisco sau al unui groupie din mulțimea de fani ai muzicii cântate la Woodstock: „S’il existe encore aujourd’hui/ Il doit vivre aux États-Unis/ Il doit jouer de la guitare/ Et coucher sur les bancs de gare/ Il doit fumer de la marijane/ Avec un regard bleu qui plane“.
Totuși, Corto Maltese al anilor 2000 nu e un hippie, ci fratele întreprinzător al acestuia: un pirat. Cu o dezinvoltură care nu îl părăsește nicio clipă, el își asumă identitatea de delincvent impenitent, renunțând la varianta edulcorată de „gentilom al norocului“, de „căutător de comori“ care-i fusese atribuită încă din primele planșe ale cronicii vieții sale. Contrabandist și complice al răufăcătorilor de pe marea piață neagră a planetei, anul 2001 îl surprinde în postúri deloc onorabile. O dovadă că omul post-modern s-a eliberat de inhibițiile identităților problematice, acceptând fără fasoane îndeletniciri care, în alte vremuri, l-ar fi făcut să roșească de rușine.
Nici melancolia atotprezentă la Hugo Pratt, sugerată de vecinătățile cu autori precum Robert Louis Stevenson sau Joseph Conrad nu mai ocupă prim-planul scenei. Ceea ce oferă Vivès și Quenehem e un Corto Maltese pragmatic, energic, deloc visător și neezitant atunci când se ivește ocazia unei aventuri erotice. Timpul când Hugo Pratt era foarte grijuliu să nu-și înstrăineze cititoarele, nearătându-l pe Corto îndrăgostit de o femeie anume, a apus. În epoca sexului liber, până și eroii romantici sunt nevoiți să se adapteze cerințelor clipei.
Fausto Fasulo, redactorul-șef al revistelor „Mad Max“ și „ATOM“, consideră că decizia cuplului Vivès și Quenehen de a escalada „un munte, un orizont pe care alții l-ar considera prea mare, prea înalt și prea îndepărtat“ (Fasulo, 2021: 172) e un act de inconștiență. O inconștiență frumoasă, dar tot inconștiență. Și continuă: „Apropriindu-și imaginea iconică a lui Corto Maltese, Vivès și Quenehen nu s-au rezumat doar să irite lumea: au provocat un vârtej. Cel al unei posterități intimidante, a unei imagini care a depășit de multă vreme frontierele artei căreia îi aparține, a unui artist intrat în Panteon, și, prin urmare, paralizant. Pe scurt, au ajuns în preajma unui Leviatan. Fără să încerce nici să-l domesticească și nici să i se înfeudeze, cei doi autori au optat pentru o a treia cale, nu mediană, ci personalizată: reaproprierea prin obsesie“ (Fasulo, 2021: 172).
Într-adevăr, ține de domeniul fixației mentale decizia de a strămuta un erou legat cu mii de fire nu atât de un spațiu, cât de un timp, într-o realitate care, deși contemporană, continuă să rămână unul din însemnele exotismului: Japonia. Din acest motiv, Fausto Fasulo și-a botezat micul text admirativ Vagabondul din Tokyo.
Același exeget atrage atenția asupra titlului albumului, în care descoperă o triplă filiație: cea referitoare la societățile secrete (Ocean Noir fiind o organizație japoneză cu scopuri criminale), „imagistica maritimă“, abundent ilustrată de planșele în care marea devine, din element de fundal, personaj activ, un fel de sirenă în mintea lichidă a căreia s-au adunat secretele lumii, și intriga polițistă desfășurată într-un ritm alert. Noutatea frapantă a noului album constă în locul privilegiat acordat poveștii de dragoste. Reverii amoroase a mai avut Corto și în alte albume, iar ipostazele în care eroul era înfățișat ca îndrăgostit nu lipsesc – de la prima sa apariție în Balada mării sărate, unde legătura sentimentală cu Pandora Groovesnor i-a prilejuit lui Hugo Pratt o minunată scenă încărcată de tensiune erotică, la poveștile de dragoste discret sugerate, cu Louise Brookszowyc, Changhai Li sau enigmatica femeie, al cărei chip nu-l vedem niciodată, pe care o pierde, o regăsește și o pierde din nou în Hong Kong.
În Océan Noir există destule pagini în care Corto Maltese își pierde obișnuita rezervă în privința relațiilor de iubire. Aflăm că legătura lui cu jurnalista Freya e marcată de fluctuații emoționale, de evadări temporale și spațiale, asemănătoare cu aceea, volatilă, dintre Sherlock Holmes și Irene Adler sau dintre Simon Templar și Patricia Holm – pentru a păstra comparațiile în zona literaturii de aventuri „în serial“. Cu acest prilej, e încălcat tabuul „carnalității“, o temă de neimaginat sub pana și penelul lui Hugo Pratt, deși periplele marinarului cu cercel în ureche au fost adeseori marcate de ambiguități și asperități născute tocmai din interacțiunea dintre bărbat și femeie. Pentru Vivès și Quenehen, pasiunea amoroasă ar reprezenta firul roșu al acțiunii, „mecanica ființelor care se întâlnesc, se despart și se regăsesc“ Ceea ce-i interesează e „beția dorinței, transformarea ei în absolut și ineluctabila ei dezagregare“ (Fasulo, 2021: 172).
Cuvintele de mai sus deformează, în mare măsură, conținutul albumului. Ele își propun, totuși, să accentueze noutatea tematică adusă de acest Corto Maltese hors-série, un experiment și o evadare îndrăzneață din spațiul clasic al universului prattian, care, probabil, va rămâne singular. E greu de crezut că în viitorul apropiat îl vom regăsi pe Corto Maltese altfel decât în parametrii stabiliți la nașterea sa ca erou de bandă desenată. Nuanțele rămân, totuși, importante: în cazul de față, recuzita ce ține de esența romanului grafic prattian e împinsă discret înspre fundalul paginii. Lui Fausto Fasulo i se pare că regăsește un univers cu totul diferit decât cel inventat de Pratt și perpetuat cu enorm respect față de original de către Diaz și Pellejero:
„Marea, corăbiile, măștile și comorile nu sunt aici decât motive pe care [Vivès] le manipulează pentru caietul de sarcini, având conștiința arhetipului util și încrederea în șarpanta dramatică a unui binom solid documentat. Energia și entuziasmul lui se concentrează, mai presupus de orice, pe rătăcirile afective ale eroului său, pe dezvăluirea modulată a sentimentelor sale și pe felul în care poți decortica un simbol atotputernic pentru a reuși să-i străpungi inima necunoscută“ (Fasulo, 2021: 173). Toate aceste afirmații critice își găsesc corespondentul în unele din planșele lui Océan noir. Dar ele nu reprezintă, decât dacă forțezi realitatea textuală dincolo de ceea ce ne este oferit explicit, partea cea mai consistentă a acestui roman grafic. Prezența lui Corto Maltese e mult mai pregnantă și „materială“ decât sugerează rândurile de mai sus. El nu e, nici pe departe, un Tristan care suspină după o Isoldă itinerantă. În ciuda faptului că trăiește în stricta noastră contemporaneitate, protagonistul rămâne, în mod fundamental, un căutător de comori din alte vremi, un aventurier ce-și asumă cu o anumită nonșalanță riscuri disproporționate în raport cu dezamăgitoarele rezultate la care ajunge.
__________________
Fasulo, Fausto, Le Vagabond de Tokyo, în Vivès, Quenehen, 2021.
Mouchart, Benoît, Corto Maltese: l’aventure a un visage, în Vivès, Quenehen, 2021.
Vivès, Bastien, Martin Quenehen, Océan Noir, Bruxelles: Casterman, 2021.