Se știe despre Immanuel Kant că era un om atât de punctual încât locuitorii orașului său natal Königsberg (Kaliningradul de azi) își puteau regla ceasurile după el. Atâta doar că aveau mai multe ornice decât ceasuri. Dar ornicele funcționau parcă de la sine putere conectate parcă pe calea telepatică la programul plimbărilor lui Kant.
Kant ieșea din casă în fiecare zi fix la aceeași oră. Se plimba exact pe aceleași străzi. Se oprea regulat la un anumit colț de stradă. Ba chiar pica, din pricina concentrării, nu a lipsei de atenție, în aceeași groapă, de unde era scos apoi cu mult fast.
Același lucru putem spune și despre actori. Ei au timpul calculat la milimetru. Fiecare secundă pentru ei e extrem de prețioasă. O clipă pierdută constituie un adevărat dezastru pentru ei. Căci ea le poate da programul peste cap. De aceea, ei încearcă s-o recupereze pe parcursul zilei, în așa fel încât să nu-și iasă din ritm.
Ca să vină pe scenă, un actor se va scula chiar și de pe patul morții și va juca impecabil ultimul său rol.
Nu există ca un actor să întârzie la spectacole sau la repetiții. Faptul acesta e un tabu. Încălcarea normei, produce descalificarea în interiorul breslei. Un actor care nu se prezintă în teatru la ora, minutul și secunda prestabilite poate fi suspectat de lipsă de caracter. Am lucrat și eu o vreme în teatru și știu ceea ce spun.
Oricât de dezorientat poate apărea în viața cea de toate zilele, pe scenă actorul e cât se poate de rațional și precis. Acolo iese la iveală o parte din Kant ce doarme înlăuntrul lui. Desigur, pentru a interpreta un rol, un actor nu are nevoie să apeleze la Critica rațiunii pure. Actorul, în devălmășia mișcărilor lui, are propria sa rațiune, care-l împinge, atunci când interpretează un rol și simte vibrațiile sălii, spre sublim. El știe instinctiv cât timp ține un monolog sau un dialog. Dacă depășește limitele, se produce o alunecare în gol. Adică nu chiar o alunecare, ci mai degrabă o cădere. Actorul, în timp ce-și interpretează rolul, poate fi asemuit cu un acrobat ce merge pe sârmă ținând, pentru echilibru, o prăjină în mâini. Prăjina invizibilă îl face pe actor să simtă trepidațiile lăuntrice ce vin din partea spectatorilor înțepeniți pe scaune. Undele ce vin din exteriorul, dar și din interiorul său făcându-l să vibreze la unison cu sala. O scurtă tuse, un smiorcăit, un simplu foșnet îl pot scoate din joc. De aceea, el are nevoie de ghidaj. De intuiție, dar și de calcul precis, transformat cu timpul în reflex.
Nu e de mirare că unii actori, aleși de soartă, cum e de pildă Maia Morgenstern, se nasc din familii de matematicieni. Căci, în cazul lor, actoria și matematica somnambulă în combinație cu ritmurile neauzite ale muzicii interioare au menirea să cucerească inimile spectatorilor. În subconștientul lor, matematica se combină cu poezia și sublimul.
Chiar și în timpul somnului profund, actorul rămâne actor. Căci, aflându-se în vis, el își repetă rolurile. Coșmarul lui e să uite replicile. De aceea își activează memoria ancestrală și gestica în somn. Și în somn, chiar dacă visează cu totul altceva, el își repetă la nesfârșit rolurile.
Reglați-vă ceasurile după respirația și pașii lui!
Chiar dacă dă dovadă de stăpânire de sine și de calcul perfect, el acționează ca un somnambul.
Pentru nimic în lume n-aș părăsi Berlinul, acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare, aceiași jurați care pierd intenționat procesele sau achită pe nedrept. Nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul sunt vicii demne de compătimiri“, îi scria Ion Luca Caragiale prietenului său Alexandru Vlahuță.
Să fi fost așa, să nu fi simțit Caragiale nici o urmă de regret că a plecat din România? Lumea de la Berlin îi era străină. Stând la câte o berărie, Caragiale contempla pe semne agitația stârnită de zgomotul halbelor ciocnite și de cântecele îngânate de meseni din lumea teutonă. Acolo întâlnea alte caractere, alte chipuri și alte orgolii. Prostia omenească la Berlin avea un damf ceva mai războinic. Prostia românească se împletea cu veselia și vorba spusă în doi peri. Prostia nemțească era mai sobră chiar decât Critica rațiunii pure și parcă lipsită de orice haz. Mesenii gălăgioși, cu pupilele dilatate, bătând cu halbele în masă, chiar și atunci când se trezeau din beție, horcăind pe scări, continuau să îngâne cu voce răgușită marșuri de război. Priviți-l pe Iohannis și veți înțelege mai bine tristețea de care era cuprins Caragiale la Berlin.
Autorul Scrisorii pierdute era obișnuit cu zgomotul capitalei, al mahmurelii, al mahalalelor, al berăriilor înțesate de tot felul de mușterii, pe cât de zgomotoși, pe atât de fistichii. Îi era dor, probabil, de Mitică, de Nae Cațavencu, de Pristanda, de Joițica, de Jupân Dumitrache, de Tipătescu, de Conul Leonida, de Pampon, de Bibicul, de Lică Venturiano, și, bineînțeles, de Cetățeanul turmentat. Desigur, la Berlin berea era mult mai bună, dar mesenii păreau lipsiți de sare și piper. Îi era, probabil, dor și de lichele, de lingușiri, de tot felul de potlogari care animau strada și te făceau să te simți pe moment în largul tău. Nu, la Berlin, în ciuda vorbelor spuse, Caragiale se simțea străin.
Cineva spunea că Farfuridi este întruchiparea imbecilității pure. A imbecilității masei reprezentate de un singur individ. În acest sens, aria lui Farfuridi din actul trei al Scrisorii pierdute e demențială. Conține niște sonuri desprinse parcă din Simfonia a noua a lui Beethoven, ascultată, desigur, de pe un disc dat cu glaspapir ce se învârte în gol. Discursul conține in nuce nu numai acordurile imnului european, ci și toate dezacordurile și absurditatea inițiativelor, ce ne vin pe această linie dictate de Ursula și de acoliții săi.
Înainte însă a-i da cuvântul acestui personaj construit din sonuri grave, dar mai cu seamă ascuțite, ce-ți perforează auzul, să prezentăm și cadrul în care se desfășoară scena. Cadrul e baroc. În deplină neconcordanță cu inconsistența aproape eterică a personajelor:
„Teatrul – precizează meticulosul Caragiale – înfățișează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de hexagon din care se văd trei laturi. Trei uși în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citește: Ofițer țivil; pe cea din stânga: Arfiva. În stânga, la planul al doilea, o ușă cu inscripția Cabinetul Primarelui. În dreapta, același plan, altă ușă cu inscripția: Reghistratura. – Partea din stânga până la ușa Arfivei este despărțită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluțe de chembrică verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt așezate masa și jețul prezidențial. Înaintea mesei, puțin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări și un clopoțel.“
În acest decor, pe cât de geometric, pe atât de fastuos, discursul lui Farfuridi – și nu numai al lui – amintește de gravitatea sacadată și stranietatea zgomotelor ce se aud la o ședință de spiritism. Farfuridi vrea să spună ceva esențial, dar nu-și poate duce ideea până la capăt, tocmai din pricina vidului care-i bântuie conștiința. Ascultându-l, ne întrebăm dacă personajul care ține, gesticulând, discursul e viu sau mort.
Să-i dăm cuvântul:
„Farfuridi: (emoționat și asudând)… Într-o chestiune politică… și care, de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (se încurcă, asudă și înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… Da… Pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc soțietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… și… idei subversive… (asudă și se rătăcește din ce în ce) și mă-nțelegi, mai în sfârșit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privință, poporul, națiunea, România… (cu tărie) țara în sfârșit… cu bun-simț, pentru ca Europa cu un moment mai înainte să vie și să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă și asudă mai tare) precum, – dați-mi voie – (se șterge) precum la 21, dați-mi voie (se șterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera, întru cât ne privește… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se șterge, bea, iar se șterge și suflă foarte greu..“
După care continuă, rostind verdictul: „Dați-mi voie! Termin îndată! Mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale… Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!“
Într-adevăr, nu putem ieși nici dacă ne vom sparge farfuriile în cap. În fond, dacă tot ne raportăm veșnic la Europa, care nu mai poate de grija noastră, am putea să spunem că într-un fel sau altul, trăim sub Zodia lui Farfuridi.
Azi, de pildă, în spațiul german, cancelarul Sholtz a fost caracterizat drept „un crenvurst transpirat“. Diplomatul care i-a pus o astfel de poreclă ar fi putut folosi și termenul de mititel. Mititel pus pe grătar nu departe de o halbă de bere ce abia așteaptă să fie dată peste cap. Dar cum provenea dintr-un alt spațiu, termenul de „mititel“ nu-i era la îndemână. (În paranteză fie spus, cine ar fi îndrăznit să se adreseze cu un astfel de apelativ lui Helmut Kohl, Angelei Merkel sau lui Bismarck? Te apucau fiorii numai când te gândeai la ei. Dar iată că astăzi, și spațiul teuton în care Kant funcționa ca un mecanism filozofic pur rațional s-a degradat, ajungând să semene cu un carnaval desprins din însemnările lui Caragiale!)
Iar Europa, da, Europa, printr-un fel de magnetism, s-a contaminat de același tip de discurs și de aceleași metehne caragialiene?! Că doar nu degeaba s-o fi dus Nenea Iancu să moară la Berlin. Trebuia să lase și acolo o moștenire.
Iată c-a lăsat-o.