Marea dorință nutrită de Gherasim Luca, ce își spunea „Etranjuif“, a fost aceea de a fi un apatrid: de a nu rămâne român, dar nici de a deveni francez. Apărut de nicăieri și de peste tot, el a rezistat cât a putut, timp de 50 de ani, până în ultima perioadă a vieții, necesității administrative de a avea cetățenia franceză. Comportamentul frondeur, adoptat în numele libertății, nu l-a împiedicat pe acest hoinar fără de țară să-și însușească într-o manieră cu totul originală limba de elecție, franceza, pentru scris. De sub pana poetului au apărut versuri într-o limbă inedită pentru auzul nativilor, care i-au descoperit potențe la care nu se gândiseră. Conferindu-i limbii franceze un caracter profund oral, performativ, Gherasim Luca își recita propriile poezii, pentru ca ele să aibă un astfel de efect asupra spectatorilor. În acest scop, au fost intervertite categoriile lexicale, substantivele căpătând, de exemplu, funcțiile verbului, și invers. Cu siguranță că Gherasim Luca a fost un „în afara legii“ atât față de legile încetățenite ale statului, cât și față de acelea ale limbii, el revendicându-se de la o tradiție poetică incertă și în mod sigur nelegitimă.
Preocuparea lui majoră a fost aceea de a repudia zestrea unei limbi și a unei poezii deja moștenite și de a reconfigura Logosul într-un no man’s language, care să scape oricărui fel de referențialitate îndătinată. Nevoia de comunicare autentică, purtată dincolo de falsele dialoguri ori monologuri, l-a determinat pe Gherasim Luca să facă trecerea de la dialog la „de-monolog“. L-au ajutat în această aventură poetică jocurile de cuvinte și bâlbâielile controlate, care au fost concentrate asupra unor grupuri de cuvinte-valiză și de morfeme-valiză. Poetul a ajuns astfel să vorbească și să scrie într-o limbă franceză numai a lui, creându-și un idiom personal numit „Lucafranceza“.
De aceea, Gherasim Luca a putut să pară un francez care și-ar fi vorbit limba ca un… străin. Deși cunoștea foarte bine limba franceză, poetul a început să „locuiască“ în ea ca un străin atunci când a ajuns în Franța. Dar nu era vorba despre un străin oarecare, ci despre unul care se vedea încercat de revelații semantice nebănuite de nativii francezi. Materia sonoră a francezei de adopție a fost abordată cu abilitate și suplețe, tocmai grație posturii de străin, din a cărui perspectivă i s-a refuzat limbii o identitate fixată. Tentația i-a fost de a capta, dincolo de proliferarea mai multor sensuri ale unui cuvânt, doar unul care îl interesa pentru mesajul poetic. Este aceeași experiență pe care a trăit-o și Cioran când s-a decis să nu mai vorbească românește, pentru a-și perfecționa limba franceză. Asemenea celui care a fost considerat cel mai mare stilistician al limbii franceze al secolului al XX-lea, și cel apreciat a fi cel mai mare poet francez din a doua jumătate a aceluiași secol a început să consulte dicționarele pentru aprofundarea limbii. Diferența a fost că Gherasim Luca a studiat-o cu alt spirit „metodologic“, deoarece nu îl interesa stilistica propriu-zisă, ci deconstruirea limbii, pentru a o feri de opacizare și de automatismele sclerozate ale sensului.
Încă aflat în țară, alchimia, cabalistica și, mai ales, ebraica i-au înlesnit poetului născut în urmă cu 110 ani privilegiul întâlnirii cu esoterismul iudaic. Efectul a constat în întărirea convingerii că poate exista o „cabală fonetică“ sau că un anumit cuvânt poate fi autonom în cadrul sintaxei propoziției, precum se întâmplă în Niciodată destul și în cea mai cunoscută dintre poeziile sale: „… je t’ai je t’aime je/ je je jet je t’ai jetez/ je t’aime passionném t’aime/ je t’aime je je jeu passion j’aime/ passionné éé ém émer/ émerger aimer je je j’aime…“ (Passionnément). Ajuns în Franța, Gherasim Luca își va continua programul poetic din țară, traducând el însuși și integrând natural în opera sa franceză, peste jumătate de veac, ceea ce scrisese în România. Este un fel de redivivus ce dovedește coerența cu totul remarcabilă stabilită între scrierile românești și acelea franceze: „Prin încă una din aceste rătăciri la care nu renunță niciodată, primele sale cărți românești devin ultimele, în franceză. Și-a pus capăt zilelor după ce a terminat rescrierea în franceză a Morții moarte, destinată să fie prima sa carte. Rădăcinile aeriene ale copacului întors întâlnesc pământul limbii franceze. Ele hrănesc cu această sevă nouă ramurile înfipte în pământ“ (Petre Răileanu, Gherasim Luca, trad. rom., Editura Junimea, Iași, 2005, p. 143).
Versurile lui Gherasim Luca reprezintă o permanentă transgresare a limbajului poetic, o ars combinatoria în gama „ontofoniilor“, cuvintele suferind metamorfoze continue, evidențiate prin „bâlbe“, aliterații, silabe reiterate și recombinate cu altele similare, printr-o vervă ludică deloc gratuită. Grație tuturor acestora, limbajul este secvențializat, pentru a i se de-multiplica bogăția de sensuri. Poezia devine „silențofonă“ și structurată oximoronic, întrucât ea presupune în acelaşi timp cizelarea și evanescența limbii. Din „dorința dorită“ de a face să se audă… liniștea, blancurile dintre cuvinte încep să aibă aceeași însemnătate precum cuvintele înseși. Prin urmare, partea de liniște constitutivă a actului său poetic trebuie înțeleasă în registrul muzical. Liniștea împresoară cuvintele, le oferă un cadru care le permite să intre în rezonanță, cu condiția să fie respectat secretul vidului și al plinului.
„Lucafranceza“ are un caracter profund oral, performativ, iscat din dorința de comunicare ce se trădează prin recitarea propriilor poezii. Recitarea cu o voce „silanxioasă“ are în receptare un efect incomparabil mai mare decât acela avut dacă poeziile ar fi fost doar propuse spre lectură. De fapt, Gherasim Luca nu dădea recitaluri, ci realiza adevărate performance/performanțe „sportive“, ca un atlet robust și tonic, gata să se lupte cu propriul text. El recita foarte bine, fără retușuri, așa încât asistența se putea întreba dacă nu avea în față un actor profesionist. Unitatea realizată între forța corporală și aceea verbală lăsa impresia că nu se consuma un simplu joc poetic în fața spectatorilor. Prezența lui Gherasim Luca pe scenă confirma faptul că scrierea îi era într-adevăr vitală, că limbajul poetic îi punea în joc existența.
Sedus de faptul că, în poeziile sale, Gherasim Luca se arăta preocupat de „metametafizică“, adică de o filosofie ce transcende orice filosofie, Gilles Deleuze l-a numit „un mare poet, printre cei mai mari“ și l-a considerat cel mai mare poet de limbă franceză din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Filosoful s-a referit de mai multe ori la Gherasim Luca, dar nu a declarat că este cel mai mare poet de limbă franceză din toate timpurile (și bine a făcut), așa cum ne place nouă, românilor, să ne lăudăm cu spusele trunchiate ale filosofului în unele texte aflate pe internet. Important este că Deleuze a făcut foarte mult pentru a fi cunoscută opera poetului și mai spunea și altceva: că poezia sa este o bâlbâială prodigioasă.
Această apreciere merită un amendament, pentru că la Gherasim Luca există o aparentă bâlbâială, ea fiind comisă intenționat, pentru a deschide potențele cuvintelor spre noi sensuri. Neplăcuta bâlbâială a cuiva se comite dintr-un defect al vorbirii, repetându-se într-o emisie fonică unul și același cuvânt. Or, Gherasim Luca a căutat pentru discursul său poetic acele cuvinte ale căror rădăcini se află în alte cuvinte. Nu era nimic aleatoriu în bâlbâiala sa, ci doar rezultatul efortului de a căuta geneza sensurilor pe care poezia sa și l-a asumat pentru interiorul cuvintelor. Prin această punere în criză a limbajului, poetul a așteptat ivirea unor noi sensuri, care să se înlănțuie. În poemul fonetic Passionnément, de exemplu, au fost scrise zeci de cuvinte și de silabe pentru a se ajunge la cuvântul final. Aici se pune în cauză integralitatea cuvântului respectiv, pentru a se scrie, în sfârșit, „Je t’aime passionnément“. Totul este descompus și recompus cu o aparentă timiditate, trădată din partea cuiva care nu îndrăznește să-și dezvăluie iubirea. Dar aceasta nu l-a împiedicat pe Gherasim Luca să afirme că dragostea s-a născut în 1945, adică atunci când a redefinit-o el, odată cu volumul Inventatorul iubirii și cu scrierea „primului manifest non-oedipian“ (nepăstrat).
Pentru Gherasim Luca, poezia a rămas un program existențial (ontopoetic), pentru că viața și poezia i-au fost totuna. De aceea avem relativ puține informații despre viața lui, care îi trebuie căutată în operă. Față de alți poeții rebeli, el a trăit mult și a dispărut luându-și rămas bun de la lumea care nu iubește poeții și îndeosebi pe rebelii asemeni lui. În traiectoria poetică individuală, Gherasim Luca a făcut figură un lup singuratic, un lup văzut printr-o lupă în lupta cu mizele poetice pe care și le impunea (în primul rând a pus în joc un anumit tip de gândire poetică), renegând structurile sociale, instituția familiei și chiar mișcarea suprarealistă, din sânul căreia a apărut.
La capătul unei vieți pline de lipsuri, ca a oricărui poet veritabil, sinuciderea sa a avut parte de un adevărat protocol funebru, cu scrisori ce vizau o anumită zi fatală, cu dorința de a ajunge în brațele Senei. În spiritul a ceea ce scria în Vampirul pasiv, poetul a vrut să dispară în mediu lichid, fără a lăsa urme. Nedorind o sinucidere violentă, el nu s-a aruncat în apă de pe un pod al Senei, ci a ales alunecarea de pe mal, pe un plan înclinat, intrând în apă în picioare, cu multe pietre în buzunare. Aparținând celui de al treilea val suprarealist românesc, de coloratură neagră, în sens „demonic“, Gherasim Luca a sfârșit prin a face parte din al doilea val al Senei, de coloratură infernală, după ce primul îl purtase pe Paul Celan. A doua zi, presa pariziană anunța sinuciderea lui Gherasim Luca, poet „francez de origine română“, evidența populației, dar și a poeziei, fiind astfel respectată.