Mircea MIHĂIEȘ
La gaya scienza
„Nu mai există intimitatea dialogului. Acum, dialogul este un fel de răcnet pe care îl faci pe o scenă înaintea căreia se află câteva sute de mii de oameni. Ăsta nu-i dialog, asta este singurătate volubilă. Și, de fapt, nici nu dialoghezi, pentru că tu stai în biroul tău, ai în față ecranul și ești singur. Dar ai impresia că ești într-o mare comunitate online“. Am extras acest citat din interviul luat de Cristian Pătrășconiu lui Andrei Pleșu (v. pag. 14-16 din numărul de față). Pe lângă justețea ideii, ceea ce m-a frapat e sintagma „singurătate volubilă“. Ea descrie, cu o seducătoare pugnacitate, un întreg spațiu mental. Expresia are forța unei lovituri de ciocan pneumatic, făcând țăndări felul nostru de a percepe lucrurile. Până acum, singurătatea se însoțea în mintea oricărui om mai ales cu vocabule din sfera melancoliei, a nostalgiei ori chiar a depresiei. Iată că Andrei Pleșu o plasează în zona jubilației tâmpe, a satisfacției duioase, a insolenței boante, atât de răspândite, dacă nu chiar dominante, în ziua de azi. O înșurubare semantică – una din miile prezente în prestațiile lui Andrei Pleșu – demnă de neglorioasele vremuri pe care le trăim.
Această capacitate de a muta sensurile mi se pare însușirea de căpătâi a scrisului și acțiunii civice ale lui Andrei Pleșu. Dacă până în 1989 activitatea sa a fost preponderent una mediată de scris (excepție făcând prezența la televiziune a unui Pleșu tânăr și plin de temperament în cadrul emisiunilor dedicate istoriei artei), după 1990 am asistat la erupția vulcanului. Andrei Pleșu era deja perfect echipat pentru a lua cu asalt spațiul public. Atuurile erau imbatabile. Unele înnăscute, altele dobândite, dovedindu-și în timp eficacitatea: o vastă cultură filosofică, o cunoaștere temeinică a istoriei artelor vizuale, o capacitate fără egal de a comunica, un har unic de a îmbrăca într-un discurs percutant, electrizant, irezistibil prin forța de a convinge și uimitor prin plasticitatea intrinsecă. Conferințele sale sunt adevărate acte de magie, gesturi vrăjitorești de înnobilare a stand-up-ului. Nicicând lucrurile serioase n-au fost rostite cu o mai mare doză de umor.
Deși a trecut prin nenumărate situații dificile, Andrei Pleșu e un om norocos. Sau, mai bine zis, a știut să convertească nenorocul în triumf. Tulburea „Afacere Transcendentală“ l-a transformat într-un ins primejdios pentru regimul Ceaușescu, constituind rampa de lansare a opoziției fățișe și tot mai accentuate față de aberațiile comuniste. A existat, așadar, o continuitate firească a contestației, al cărei crescendo s-a manifestat, poate paradoxal, în condițiile libertății de după 1990. Comunismul n-a murit odată cu Ceaușescu, iar pentru a-l învinge era necesară toată energia unui intelect suplu și luminat.
Ca ministru, ca fondator și conducător al Colegiului Noua Europă, ca personaj mediatic, Andrei Pleșu și-a pus în act gândirea esențialmente antitotalitară și profund democratică. Ca spiritus rector al revistei „Dilema“, a imprimat nu atât o filosofie, cât o tehnică de a consolida democrația: Răul nu trebuie atacat frontal, ci, după ce i-ai dat îndelungi ocoluri, și, după ce v-ați privit, plini de tensiune, ochi în ochi, îl înlături ca pe o soluție de a cărei malignitate sunt convinși chiar scepticii cei mai înrăiți. „Dilematismul“ se dovedește, astfel, a fi o modalitate de a te debarasa de Rău folosindu-i, ca la jiu-jitsu, forța pentru a-l destabiliza.
Aș spune că aparițiile publice ale lui Andrei Pleșu – captivante, încântătoare, cuceritoare – au riscat uneori să facă deservicii excepționalelor lui cărți. Asta și pentru că amprenta personalității sale e atât de puternică, încât, ca o lumină orbitoare, a blurat contururile și circumvoluțiunile unui peisaj de-o uimitoare varietate. Distribuit încă din vremea Jurnalului de la Păltiniș în rolul unui Ariel plin de grație, buclucaș și năzdrăvan, am fost adeseori ispitiți să ignorăm gravitatea din spatele măștii carnavalești. Ca în sintagma citată la începutul acestui text, „singurătate volubilă“, nu vedem decât cu dificultate adâncimea minei din care țâșnesc formulările fericite. Andrei Pleșu a dezvoltat o veritabilă artă de a atrage atenția asupra lucrurilor pe care le are de spus: ca în commedia dell’arte, lasă impresia că singurul lui scop e să te amuze, deși ținta reală e să te pună pe gânduri și să te neliniștească.
Aceste două laturi ale personalității lui Andrei Pleșu stau într-un echilibru dinamic, potențându-se reciproc: umorul, fin și incisiv totodată, nu e decât anticamera unei biblioteci cu suave rânduieli monastice. Neo-lovinescian sui-generis, așa cum sunt, fiecare pe palierul său, și Nicolae Manolescu, și Gabriel Liiceanu, și Horia-Roman Patapievici, a adus culturii române nu doar un simț al mizei, ci și o uimitoare însușire de a pune în act proiecțiile unor raționamente generate de frecventarea asiduă a marilor texte ale culturii. Din acest motiv, intervențiile sale au aerul unor propuneri asupra cărora a meditat îndelung, livrate într-o formă ce ține de esențializarea expresiei verbale. În Andrei Pleșu, cuvântul a lucrat la adâncime și temeinic – iar scrisul său nu e decât partea vizibilă a unui continent mustind de energie și expresivitate. E un noroc al nostru și al culturii române să fim contemporanii unui asemenea personaj!
Andrei CORNEA
Despre detractorii lui Andrei Pleșu
Pentru oamenii cu notorietate în lumea culturii, un mijloc mai aparte de a-i elogia cu cîte o ocazie festivă este să-ți reamintești cît de mult au fost împroșcați cu noroi și supuși otrăvii atacului la persoană, disprețului, ba chiar urii. Nu mă refer așadar aici la onesta și legitima critică, ci la terfelirea imaginii publice, la cantitatea de sudalme fără perdea, la insinuările perfide, la grosolănii și falsuri patente. Asta, fiindcă e și ceva pozitiv în exploziile de denunț furios împotriva cuiva: dacă lumea noastră nu se poate lipsi de rău, iată că nici răul nu se poate lipsi să nu elogieze indirect binele, fie și invocîndu-l obsesiv cînd își propune să-l anuleze. De aceea spiritele puternice, personalitățile intelectuale, care jalonează timpul lor, au toate șansele să strîngă colecții însemnate de denunțări vitriolice sosite din tot felul de medii. A dispune deci de o astfel de colecție devine, în timp, o onoare; cert e că Andrei Pleșu cred că n-a fost întrecut aproape de nimeni la noi în numărul și abjecția insultelor primite în ultimele decenii (cred că i-a depășit chiar și pe H.-R. Patapievici și G. Liiceanu, dar nu mă pronunț cu certitudine).
N-am să înșir acum nume (nu de alta, dar vreau să le refuz respectivilor chiar și notorietatea de a fi memorați printre detractorii lui Pleșu), dar voi observa că ideologic, insultele sunt de pretutindeni: vin buluc și de la stînga, și de la dreapta, și de la cei nedeclarați; sunt, printre ei, și ortodoxiști, și atei, și securiști, și revoluționari; sunt oameni ai vechiului regim, dar și ai noului; nu lipsesc progresiștii și neolegionarii. L-au certat pe Pleșu și unii dintre cei care apără independența intelectualului „neangajat“, dar s-au adăugat și aceia care-l apostrofează de a sta „în turnul de fildeș.“ L-au înjurat deopotrivă neo-fasciștii și stîngiștii, politicieni și oengiști. Printre cei care l-au bălăcărit sunt jurnaliști (sau ce trece în România drept „jurnaliști“), scriitori (unii notorii), critici, cercetători în științele sociale, preoți, avocați, precum și o groază fără profesie declarată; foarte prezenți sunt, la televiziuni, detractorii „oficiali“. Calomnii și înjurături au fost difuzate prin televiziuni, prin presa scrisă și, în ultimul rînd, prin postări pe internet și rețele sociale. Bineînțeles că nu pot absenta din cor unii foști amici, sau foști bursieri ai Colegiului Noua Europă. În gura detractorilor lui, Pleșu a devenit un animal diform, aproape diabolic: e „pupincurist“, „sinecurist“, „băsist“; dar și „organ“ esențial în „anatomia Răului politic“ românesc, cum a scris un filosof. Ar fi servit cu nerușinare toate regimurile corupte (Iliescu, Băsescu). Pe deasupra, n-are „operă“ științifică, dovadă că n-are „citări“ în reviste cotate, nu valorează mai nimic sub raport profesional. Concesiv, i se recunoaște totuși statutul de „intelectual public“, adică ceva abia peste zero. Ar fi obținut toată notorietatea prin presiuni politice, spirit de gașcă, învîrteli și autopromovare în editura amicului Liiceanu, căruia i-ar fi „dat pe daiboji“ Humanitas, pe cînd era ministrul Culturii. Sfidează națiunea, sfidează Academia Română (nu degeaba nu l-au primit acolo), nu e în ordine nici cu Biserica, dar nu se aliniază nici cu criticii ei. Oricum ar fi, e un mizerabil „boier al minții“, vîndut demult intereselor străine. Dintre toate caracterizările însă o ador pe aceea a unui critic îndrăzneț care a scris că Andrei Pleșu „se prezintă pe sine ca un nou sfînt Toma de Aquino“!
Dar de ce tot acest uriaș consum de energie negativă? Încercam să dau un răspuns într-un articol scris în 2014, intitulat Frustrarea piticilor, și apărut în revista „22“ și pe care îl reproduc în cea mai mare parte mai jos:
De ce se pretează Antena 3 la periodicele ei campanii de execuție televizată, cărora ultima dată le-a căzut victimă Andrei Pleșu, aproape nu mai trebuie investigat, căci chestiunea e limpede: intimidarea tuturor vocilor critice, mai ales dacă acestea au greutate și exercită influență. Într-un plan mai general, propagandiștii lui Dan Voiculescu urmăresc distrugerea oricărei autorități intelectuale autentice, aplatizarea și relativizarea valorilor morale și, în final, impunerea propriei agende valorice securistice, antidemocratice și antieuropene.
Întrebarea care, poate, mai merită a fi pusă este cum de aceste imundicități televizate continuă să aibă un destul de mare succes la public, ceea ce se vădește prin ratingurile înalte. Oricît de abili ar fi propagandiștii Antenei, mizeria tipului lor de atac ar fi trebuit să șocheze demult o opinie publică cu valori morale normale. Faptul că ratingul unor asemenea emisiuni nu scade decisiv, arată că, într-o măsură substanțială, societatea românească nu are valori morale normale. De ce? Motivul principal este, cred eu, frustrarea socială masivă cu corolarele sale, invidia și resentimentul. […]
La noi sunt, de ani buni, foarte mulți oameni frustrați: frustrat e și tînărul rău școlit, dar care vrea de la prima angajare un salariu exorbitant în raport cu meritele sale; frustrat e și cel care l-a văzut pe vecin prosperînd și chiar apărînd la televizor, în vreme ce el eventual a rămas șomer; frustrată e și domnișoara ale cărei farmece nu au
reușit să-i aducă drept soț un milionar, așa cum a văzut în revistele glossy și în telenovele; frustrat e însă și intelectualul care dorește să-și explice reușita modestă prin faptul că, de pildă, nu aparține „grupului Liiceanu-Pleșu-Patapievici“, zis și „al boierilor minții“. Și bineînțeles, chiar autorii acestor emisiuni sinistre de „demascare“ sunt oameni profund frustrați, mici sufletește, servi ai unor patroni discreționari, invidiind cu disperare talentul, grația intelectuală, umorul fin, cultura, dar și libertatea de spirit ale unui Andrei Pleșu.
Or, într-un mediu social saturat de frustrare, campaniile de discreditare ale Antenei 3 nu au cum să nu facă rating. Cînd îl vede împroșcat de noroi pe cel pe care îl știe mai bun decît el, frustratul are o tresărire de fericire. […] De aceea e încîntat că pe micul ecran piedestalul pe care se afla eroul se vede fisurat, iar eroul însuși, privit cică „de aproape“, de la nivelul Gâdea-Ciuvică, pare mai rău și mai urît decît el. Numai că această perspectivă înjositoare a unei deformatoare „priviri de aproape și de jos“, este chiar semnătura frustrării micimii sufletești. Drept alegorie pentru ea, poate servi o întîmplare din țara uriașilor a lui J. Swift: Gulliver era scandalizat de presupusa urîțenie a uriașilor ale căror detalii le vedea de foarte aproape și de jos. Dar nu uriașii erau urîți, ci el era prea mic pentru a le vedea mărimea și aprecia măreția.
Valeriu STOICA
Măsura firescului
Andrei Pleșu a exercitat și exercită o influență benefică în lumea intelectuală din România, înainte și după 1989, în cel puțin două direcții: formarea tinerilor atrași de cultură (mai există și astăzi) și hrănirea spirituală a celor pentru care, întrucât Dumnezeu și cultura nu au murit, sunt atașați, în egală măsură, atât de tradiție și de continuitate, cât și de căutarea căilor prin care acestea pot fi păstrate într-o lume care se schimbă cu o viteză primejdioasă. Dacă ar fi rămas cantonat în spațiul nobil, dar restrâns al teoriei artei, o asemenea influență ar fi fost și ea limitată. Interogația perseverentă și dilemele privind viața morală și raportul dintre creștinism și cultură au rodit în răspunsuri și ipoteze deschise, în primul rând pentru uz propriu, iar apoi pentru cei care s-au regăsit în aceste răspunsuri și ipoteze, care nu au semnificația unor norme rigide sau a unor modele constrângătoare.
Minima moralia a fost eseul transfigurării talentatului, profundului și subtilului filosof al artei din Pitoresc și melancolie într-un maestru al filosofiei morale, călcând pe urmele celor care, de-a lungul mileniilor, din varii perspective, au înțeles acest domeniu al filosofiei ca artă de a trăi în orizontul transcendenței. Despre îngeri și Parabolele lui Iisus sunt capătul drumului din care poate fi evaluată creația lui Andrei Pleșu. Pasul de la filosofia artei la arta de a trăi nu a însemnat o ruptură stilistică. Eseul, ca gen literar, practicat și în filosofia artei, și în filosofia morală, l-a consacrat pe Andrei Pleșu ca mare scriitor. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu îi acordă eseistului locul cuvenit.
Marca stilistică de scriitor a lui Andrei Pleșu este inconfundabilă. Îmbogățirea sensului cuvintelor prin asocierea lor surprinzătoare a împrospătat vocabularul limbii române. Prin această asociere neuzuală a cuvintelor au fost îmbrăcate în haine seducătoare idei noi și au fost luminate nuanțe ascunse ale unor idei care păreau uzate. Această marcă stilistică eliberează publicistica sa de condiția efemeridelor, minieseurile publicate timp de trei decenii în „Dilema“ și în „Dilema veche“ putând fi citite oricând cu folos. Adunate în volume sau republicate în revistă, textele au autonomie, depășind contextul temporal. În aceste texte dilematice, efemerul este ridicat la nivelul arhetipului moral, dar nu ca simplă abstracțiune, ci ca formă vie, recognoscibilă în multe din personajele în carne și oase care populează lumea politică și multe alte segmente ale societății românești. Textele sunt „insectare“, bijuterii satirice caragialiene, în care este păstrată tipologia caracterelor tranziției și ale lumii românești de azi. Totodată, ele sunt un inventar fidel al problemelor morale cu care s-au confruntat românii în perioada postdecembristă. Aceste texte nu sunt doar un caleidoscop, o sumă de imagini disparate din peisajul social; ele sunt și radiografii utile pentru diagnosticarea maladiilor morale, și pastile amare pentru tratarea acestora. Revista călăuzită de Andrei Pleșu, cu o viață neverosimil de lungă în marea zbuciumată a publicisticii postdecembriste, este o cutie de rezonanță atât a provocărilor cotidiene, cât și a marilor teme, recurente în istoria culturii și în filosofia morală.
Trăind problemele existențiale și interogațiile morale pe cont propriu și cu folos pentru alții, Andrei Pleșu este unul dintre puținii oameni de cultură care au participat în mod eficient la reconstrucția instituțională a României după implozia sistemului comunist. Cât timp a condus Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe și departamentul de relații internaționale din Administrația Prezidențială, luciditatea, moderația și echilibrul nu l-au părăsit, iar convivialitatea, jovialitatea și umorul l-au însoțit în aceste funcții, ca în niște escapade prietenești. Sunt calități care nu lasă amorul propriu nici măcar să încolțească. Andrei Pleșu se situează astfel în categoria, puțin populată, a oamenilor de cultură, în descendența lui Titu Maiorescu, iar nu a lui Nicolae Iorga, care și-au păstrat spiritul critic în poziții de demnitate publică, fără ambițiile lui Platon la Siracuza. Aceleași calități i-au cucerit pe tinerii care și-au desăvârșit formația intelectuală la New Europe College, instituția postuniversitară întemeiată de Andrei Pleșu pentru încurajarea performanței culturale.
Virtutea unificatoare a personalității lui Andrei Pleșu este firescul. Ca ipostază a ființei, firea este pentru persoana umană începutul și capătul drumului pentru aventura conștiinței morale. Este dată și mereu căutată. Ce descoperă și ce adaugă căutarea sunt filoane spirituale care conservă și împrospătează firea, alimentează firescul, îi dă măsura potrivită. Toate cele văzute și nevăzute au o fire, de cele mai multe ori neschimbată. Conștiința morală identifică persoana umană în lumea celor văzute și nevăzute prin aceste două dimensiuni: firea dată și firea mereu căutată și descoperită. Pentru Andrei Pleșu, cum ar trebui să fie pentru oricare dintre noi, măsura firescului se schimbă odată cu urcarea treptelor pe scara căutării și găsirii de sine. Să-și păstreze firea, să nu își iasă din fire, să își vină în fire sunt imperative morale, care fac casă bună nu numai cu seninătatea și optimismul, ci și cu norii, furtunile și accentele de pesimism , aflate toate sub cupola credinței.
Mirel BĂNICĂ
Acţiunea autobuzul. Andrei Pleşu
Ce, cum şi de ce să mai scrii despre Andrei Pleşu? Nu s-a spus tot, rostit tot până acum? Si totuşi… Fac parte din generaţia care a crescut cu el, Editura Humanitas şi Polirom. Politehnist fiind, ca mulţi alţii dintre colegii mei, citeam pe sub bancă Pitoresc şi Meloncolie, între două examene, unul de matematici speciale, altul de automatizări industriale. Exagerez puţin, dar nu sunt departe de adevăr şi o fac intenţionat, pentru a scoate în evidenţă faptul că este greu să scrii despre un punct cardinal al existenţei şi formării tale, fără a cădea în capcana unor exerciţii de admiraţie kitsch, ridicole.
Aşa că voi descrie aici prima mea întâlnire live cu domnul Andrei Pleşu. S-a întâmplat în vara anului 2004, la sediul Colegiului Noua Europă, faimosul NEC, unul dintre puţine locuri cu/de respiraţie intelectuală europeană liberă din Bucureşti. A fost şi a rămas astfel. Studiile doctorale din Elveţia erau pe terminate, ezitam între întoarcerea în România şi continuarea acestora în străinătate – bursele postdoctorale, posdocurile’ erau abia la început acum 20 de ani, mult mai rare şi mai greu de obţinut. Comisia de admitere şi evaluare avea în componenţă mai multe înalte feţe şi fine obraze ale culturii româneşti de atunci. Eram foarte emoţionat la gândul că voi da faţă în faţă cu cei care-i ştiam doar prin ilustrele lor semnături din abundenta presă culturală a vremii şi nu numai. Odată intrat în sala de examen, am observat că profesorul Andrei Pleşu era aşezat oarecum separat de ceilalţi membri ai comisei, se izolase puţin de ei, parcă pentru a-i domina, simbolic, mai bine.
Întrebările comisiei au început să curgă, care de care mai tehnice, care de care mai sofisticate. O evaluare de manual: metodă, dificultăţi, bibliografie, abordare, motivaţie etc. După ce seria s-a terminat, Andrei Pleşu, care nu a spus nimic până atunci, doar „chicotea“ cu privirea, m-a întrebat, brusc şi neaşteptat, cu ce mijloc de transport am venit de la Geneva. I-am spus că am călătorit cu autobuzul, acelaşi autobuz despre care tocmai scrisesem o relatare de călătorie destul de… pitorească, să zicem, cu puţin timp înainte, în revista „Dilema Veche“. A dorit să ştie cât a durat călătoria, cum se aşteaptă prin vămile patriei, care este profilul tip al călătorului de autobuz. Juriul nu înţelegea nimic, dar eu cred că am înţeles: Andrei Pleşu vedea acolo unde aparent nu este nimic de văzut, dincolo de banal, ideal sau consum „intelectual“ curent. Andrei Pleşu şi viaţa adevărată.
Nu am „intrat“ la NEC, ca bursier, în acel an. Nu mi-a părut rău, am ajuns în Canada, unde am întâlnit alt tip de societate, universitate, cunoaştere academică. Dar, mai ales, l-am cunoscut pe Andrei Pleşu.