Debutând editorial în primul lustru al ultimului deceniu din veacul XX, cu romanul Vântul sau țipătul altuia, Dan Stanca și-a adăugat la bibliografie, în acei ani, alte două cărți complementare: nuvelele fantastice din Eu și iadul și eseurile din Simbol sau vedenie. Începând cu Aripile Îngerului Mihail și Apocalips amânat, el își demonstrează vitalitatea de prozator laborios, publicând „peste 20 de romane“ dintr-o serie necontenită, cum suntem avertizați pe manșeta recentei creații romanești. Programul tematic și ideologia acestor romane vizează degradarea vieții spirituale într-o lume dezrădăcinată, care se înstrăinează de spiritul divin, determinând relativizarea valorilor durabile. Fără să fie adeptul virtuozității narative, cum mărturisește în eseuri, romancierul a ajuns expert în alternarea semnificativă a planurilor ficționale, experimentând inversiuni temporale integrate într-un amalgam al spațiului epic, în cadrul căruia imaginarul se contopește cu aspectele realității.
Acțiunea din Generalii debutează cu un asasinat politic din perioada post-comunistă. Pentru cititorul comun, amator de senzațional, evenimentul relatat constituie garanția unei lecturi captivante, chiar dacă pare să nu aibă nicio legătură cu titlul romanului. Dar firul narațiunii nu se despletește defel rectiliniu, anticipând doar istoria unei familii întinsă pe trei generații și proiectată pe fundalul panoramic al istoriei României de la ultimul război mondial încoace. Protagonistul acțiunii, corespunzând, paradoxal, victimei atentatului, este profesorul de filosofie Laurențiu Ștefăniță, nepotul unui general. Revoltat de politica demagogică susținută de politicienii corupți, el înființează Partidul Unității și al Prieteniei (PUP!) care reușește să intre în Parlament. Concepția ontologică a novicelui politician, fundamentată din cauza unui program politic idealist, era ambiguă, înclinând spre metafizică în sprijinul redobândirii „conștiinței naționale“. Laur (prenume simbolic) afirmă tranșant: „Nu cred în Dumnezeu, ci în destin.“ Adăugând mai târziu: „dar credința aceasta, până la urmă, tot spre divin bate (…) Viața e un dar și doar aceia care o primesc în acest fel răspund Domnului.“ Eroul și prietenul său, martorul și povestitorul vieții martirului, consimt că sunt robii destinului perceput ca schemă existențială necruțătoare: „nu ne mai putem sustrage soartei care are nu numai legi aspre, dar și reflectă o lumină suprapământeană“. Din perspectiva ingenioasă a prozatorului, cei doi ilustrează paradigma livrescă Don Quijote, alcătuită din „cavalerul idealist“ și „scutierul realist“. În concepție auctorială, Laur este investit cu rolul profetului, asemenea eroilor din alte romane ale lui Dan Stanca. În chip miraculos, rezultatul autopsiei trupului neînsuflețit certifică absența unui glonț ucigător și a oricărei răni.
În ecuația temporală simbolică, argumentată de romancier prin exponenții celor trei generații din familia Ștefăniță, lui Lucian, tatăl, îi revine misiunea de a restabili adevărul istoric, falsificat sub comunism. Cercetând cu pasiune în arhive și biblioteci, el vrea să realizeze o „istorie curată“, eliminând „toate minciunile și adevărurile trunchiate“. Chiar dacă a avut mare succes la apariție, cartea sa de istorie nefardată a poporului român va fi dată uitării după 1989, fiind considerat „un om de stânga depășit“. În chip semnificativ, naratorul romanului recitește adesea pasajele referitoare la generalii români din cartea lui Lucian. Istoria generalilor care au influențat soarta ultimului război mondial îl are în prim-plan pe tatăl istoricului, mai cu seamă în capitolele Schitul maicilor și Departe, la Moscova. Reconstituirea istorică este elaborată cu acuratețe documentară și, în plus, prozatorul consolidează logica narațiunii omogene datorită confesiunilor lui Laurențiu în fața naratorului-martor, care îi acordă credit: „Laur era om credincios, dar respecta și legitățile de cristal ale războiului.“ Avansat la gradul de general după război, pentru merite în cotitura istorică de întoarcere a armelor, Miron Ștefăniță este copleșit de sentimentul trădării aliaților germani – „apăsat de cele petrecute la Cotul Donului“. Odată căzut prizonier, s-a hotărât, împreună cu generalul Lascăr, să se înroleze în divizia românească anti-hitleristă „Horia, Cloșca și Crișan“, încheind simbolic „pactul cu ocupanții“. Ca un veritabil specialist, romancierul își probează documentarea riguroasă prin evocarea celorlalți generali cu poziții adverse, care fie că au fost condamnați aspru de puterea comunistă, fie au ales calea exilului.
Originalitatea discursului romanesc este consolidată prin poziționarea obiectivă a naratorului în text. Evadând din canonul omniscienței și omniprezenței narative, prietenul personajului central, Corneliu Stratulat, martor al evenimentelor, își asumă condiția de mărturisitor, considerându-se umil „scrib mediocru“ ce consemnează sârguincios „poveștile“ eroului în spirit autenticist. Într-o confesiune de laborator, martorul imparțial apare identificat cu un alter ego al prozatorului. „Eu continuam să scriu“ – mărturisește, înfruntând indiferența editorilor care-i publică, din când în când, „romanțuri, povestioare“ în tiraje minime, fără autofinanțare. Prin ipostaza auctorială a naratorului, Dan Stanca realizează sudura organică a episoadelor disparate, desprinse din viața socială și mai ales politică, religioasă ori sentimentală. Prin aceeași strategie epică, romancierul, imun la textualism, atrage în substanța romanului referințe livrești convergente: Dostoievski, Marina Țvetaeva, grupul „Rugul aprins“, I.P. Culianu și chiar Eminescu.
Înmormântare ciudată a eroului din cimitirul Bellu, înfățișată în capitolul cu rost de epilog, este marcată de un fenomen supranatural. Negura deplină acoperă orașul și pe cerul întunecat se profilează într-o clipă figura unui călugăr neprihănit, înlocuită instantaneu cu imaginea apocaliptică a unui cetaceu. Viziunea fantastică, întemeiată pe conexiunea dintre transcendent și imanent, specifică prozei lui Dan Stanca, este explicată de narator prin împletirea miraculoasă dintre realitate și ficțiune. În conglomeratul epic din Generalii, romancierul experimentat reușește să armonizeze densitatea evenimentelor relatate cu diversitatea ideatică.