Produsă de Georges Lucas și regizată de Steven Spielberg, seriei de patru filme cu Indiana Jones, Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute (1981), Indiana Jones și templul morții (1984), Indiana Jones și ultima cruciadă (1989), Indiana Jones și regatul craniului de cristal (2008), i se adaugă acum încă un episod, dar cu un alt regizor, James Mangold, care a preluat ștafeta din mers după ce Spielberg a abandonat proiectul. Seria a propus un erou memorabil în persoana unui profesor (universitar), de arheologie, un intelectual care în loc să sufle praful de pe cărți în bibliotecă și artefacte milenare în depozitele muzeelor, pe lângă cursurile ținute cu amfiteatrele pline de studenți pasionați, duce, în paralel, o viață aventuroasă acolo unde cartea și aventura, istoria și mitul fuzionează. Două mituri venerabile se regăsesc în aceste aventuri, căutarea Sfântului Graal și descoperirea Arcei pierdute, artefacte care modelează imaginarul european. Un alt film ne plasează în Extremul Orient, în India maharajahilor cu propria mitologie în mijlocul căreia tronează zeița morții, Khali. Dar Indiana Jones nu este doar un apărător al patrimoniului întregii umanități, deghziat într-un căutător de comori, ci și un activ luptător împotriva naziștilor cu care se confruntă pe viață și pe moarte, dar, mai recent și al bolșevicilor care vor să câștige Războiul Rece cu ajutorul puterilor oculte. Cu alte cuvinte, Indy se află în miezul celor mai teribile confruntări între marile puteri, altfel spus modelează istoria, previne catastrofe mondiale și păstrează echilibrul fragil al acestei lumi. Apoi se întoarce la catedră unde îl așteaptă admiratoarele și cei pe care îi convinge că arheologia te scoate din bibliotecă și te lansează în marea aventură unde viața și cunoașterea se întrepătrund.
Ca orice erou, Indy se compune asemeni personajelor urmuziene din câteva obiecte fetiș, pălăria și biciul, cele care conferă o stilistică evocată ludic în fiecare film al seriei. Filmul de față cuprinde toate ingredientele, adună tot ceea ce a constituit meniul celorlalte dispus altfel, de la naziștii cu care luptă din nou pentru a recupera mașina numită Antikitera, un cadran zice-se construit de Arhimede menit să detecteze faliile temporale, ceea ce ar permite deținătorului întoarcerea în timp, la temple și morminte antice ascunse în peșteri pline de miriapode vioaie, la tot soiul de artefacte, cum este Grafikosul, păzite de anghile uriașe în trireme scufundate, la caftelile spectaculoase pe acoperișul trenurilor în mișcare, în avioane în flăcări, cu urmăriri palpitante, cu exotismul orientului, Tangerul anilor ’70 sau Siracusa dintr-o Sicilie arsă de soare etc. Și tiermondismul din primele episoade este la el acasă cu un băiețel marocan, Teddy (Ethan Isidore), hoț de buzunare și Jack of all trades, descurcăreț într-o lume amestecată. Naziștii sunt reprezentați printr-un bad boy emblematic, profesorul de istorie Jürgen Voller alias Schmidt (Mad Mikkelsen), care vrea să schimbe cursul istoriei, apelând la mașina inventată de Arhimede, astfel încât Germania să-l câștige. Ceea ce aduce oarecum nou filmul lui James Mangold vine cumva din situația în care se află nu atât aventura, căt aventurierul, iconicul Indiana Jones ieșit la pensie, divorțat, cu un fiu care a murit pe front, atârnându-și ciorapii la uscat pe balcon, ținând pe ultima sută de metri cursuri unor studenți dezinteresați, plictisiți de moarte și ingnoranți (și ne aflăm doar în flower-powerul anilor ’70 la New York). Când aventurierii îmbătrânesc, cum își gestionează moștenirea? Un Indiana Jones respectiv Harrison Ford, alias Hans Solo alias Rick Deckard din Blade Runner, la 80 de ani, mai este eroul complet pe care l-am cunoscut? Într-un remarcabil eseu, Filozofia aventurii, Georg Simmel face câteva afirmații interesante: că intesitatea trării în cliamtul aventurii realizează un contrast cu viața obișnuită, fapt pe care filmul îl marchează cu prisosință, că farmecul aventurii stă în intensitatea cu care ne face să simțim viața și, prin urmare, acest fapt realizează legătura indisolubilă dintre tinerețe și aventură. Cu alte cuvinte, aventura aparține prin excelență tinereții și că nu faptele în sine edifică aventura, ci o intensitate. Cu alte cuvinte, aventura poate avea loc fără nimic spectaculos, fără efecte speciale, într-o cameră, atât timp cât acolo se creează un câmp tensional. Aceste două clauze ale tinereții și ale intensității sunt în joc în această ultimă parte a seriei. Prima este evocată prin personaje noi, fina lui Jones, fiica prietenului său Basil Shaw (Toby Jones), infatigabila vânătoare și negustoreasă de comori, Helena (Phoebe Waller-Bridge), în plin elan al lui vivere pericolosamente printre traficanți onctuoși în decoruri opulente din o mie și una de nopți marocane. Însă, aventura în care intră forțat de împrejurări îi redă lui Indy nu doar intensitatea vieții, ci și pasiunea arheologului care are ocazia să se întâlnească cu istoria al cărui curs îl direcționează, dar și cu istoria pe care o studiază, cu Siracusa din timpul asediului roman, 214 î.e.n., și cu cea mai strălucită minte a Antichității, Arhimede. „A fi martor al istoriei“, iată un deziderat pentru care merită să trăiești și uneori chiar să mori, a vedea cu ochii tăi un tablou vivant precum cel al unui război al Antichității, a purta o discuție cu Arhimede în greaca veche, a-i vedea la lucru invențiile, a locui chiar și pentru un moment în epoca lui. Niciun artefact încărcat de puterile evocatoare ale mitului nu oferă o emoție atât de puternică precum cel care permite nu doar întoarcerea într-un timp revolut, ci și rescrierea istoriei, eliminarea tuturor eșecurilor, a accidentelor de parcurs.
Mangold mai atrage atenția asupra unui fapt care depășește cadrul istoric al Americii anilor ’70. În 1969, misiunea Apollo 11, se face caz de asta în film, asigură aselenizarea pentru prima oară cu Neil Armstrong și Buzz Aldrin la comanda modulului spațial, iar toată lumea este orientată spre viitor. Într-un astfel de moment al unei emoții puternice, de mândrie națională perfect justificată, prin Indiana Jones regizorul setează atenția în sens contrar, spre trecut, în locul cuceririi spațiului, ceea ce a constituit aventura exploratorie dintotdeauna, avându-i ca eroi pe un Columb, Vasco da Gama, Magelan, Francisco de Orellana, Fridtjof Nansen, Roald Amundsen etc., ni se propune o cucerire a timpului. Nostalgia este această emoție, nu doar personală, ci și culturală, pe care o evocă filmul lui Mangold, o călătorie pe care cărțile o intermediază, pe care o disciplină precum arheologia în particular, istoria în general o fac posibilă. Aș adăuga aici și literatura, spațiul în care magia, mitul și adevărul istoric se amestecă pentru a lua chipul aventurii. Sensul aventurii este aici încă mai profund și relevă umanitatea în ceea ce are defintoriu. Să ne amintim două dintre marile aventuri ale Antichității așa cum le consemnează două mari opere ale aceluiași autor, Homer, Iliada și Odiseea. Războiul Troiei este marea aventură a Antichității așa cum Cruciadele au fost pentru Evul Mediu înainte de a începe perioada marilor descoperiri geografice. Cea de-a doua, Odiseea, este una exploratorie, dar fără spiritul explorării, pentru că ingeniosul Ulise rămâne cel mai casnic erou al Antichității. Odiseea nu este decât un foarte lung, complicat, presărat de obstacole drum spre casă unde împlinirea adevărată, marele țel este regăsirea unei soții credincioase, care a îmbătrânit între timp, Penelopa, și a unui fiu care s-a maturizat, Telemah, și a căminului cu toate ale lui, cu rutina și banalul unei vieți obișnuite. Odiseea este una dintre marile opere dedicate nostalgiei. În final, Jones se reunește cu fosta soție, una dintre iubitele din tinerețe, Marion Ravenwood (Karen Allen), care-i reîmprospătează proviziile din frigider, lăsându-i însă ciorapii la uscat pe balcon, cu care rememorează ritualul unei tandreți regăsite. Marea aventură se resoarbe în liniștea căminului, în regăsirea lui acasă și, de ce nu?, într-o carte în care toate aventurile trăiesc la nesfârșit.