Actuala expoziție de la Muzeul Colecțiilor de Artă București, Grupul celor patru (1925-1934), se înscrie în pro gramul ambițios al Muzeului Național de Artă al României de a prezenta publicului o serie de creatori reprezentativi sau momente importante din istoria artei românești.
Mutațiile istorice de după Primul Război Mondial au declanșat dezbateri identitare intense asupra ideii de națiune, care, implicit, s-a reflectat și în zona culturală prin punerea în discuție a conceptului de „specific național“, care a reușit să stârnească interes și în politica culturală din perioada ceaușistă. Discuțiile în jurul acestei idei acaparaseră lumea artei europene, dar mai ales pe cea românească, unde conștiința națională expandase, firesc, datorită noilor realități generate de Tratatul de la Versailles, care a reconfigurat harta României. Pe acest fundal încă tulbure al anilor 20-30, arta românească și-a conturat un parcurs destul de eterogen, în care putem totuși distinge o direcție majoră, cea a unui tradiționalism conceptual racordat la schimbările epocii și, o alta, aproape insignifiantă numeric, care aderase la formulele radicale propuse de mișcările de avangardă occidentale.
Urmând linia mainstream-ului interbelic, expoziția Grupul celor patru readuce în actualitate, după aproape un secol, imaginea unei grupări ale cărei manifestări comune reprezintă un moment de referință în istoria artei naționale. Unul dintre reprezentanți și cel mai în vârstă este Francisc Șirato (1877-1953), care, în pofida faptului că era un colaborator asiduu al revistei „Gândirea“, condusă de Nichifor Crainic, lider al tradiționalismului ortodox, creația sa artistică rămâne detașată de ideile acestuia. Personalitate complexă care a practicat cu dăruire nu doar pictura și grafica cu tentă socială, dar și critica de artă, Șirato este unul dintre maeștrii artei românești din prima jumătate a secolului trecut, a cărui operă rămâne încă de cercetat. Excelenta monografie dedicată creației sale, realizată de regretatul Mihai Ispir, apărută în colecția „Mica bibliotecă de artă“ de la Editura Meridiane, dispărută și ea în tranziție, a fost publicată acum aproape o jumătate de secol.
Nicolae Tonitza (1886-1940), cel mai vizibil dintre membrii grupării, artist cu multiple preocupări (pictor, grafician, critic de artă, profesor, zugrav de biserici), este un om al timpului său, tumultuos, contradictoriu și temperamental, perfect imersat în contextul epocii. Personalitatea sa complexă și mai ales creația sa ne conving că de aproape un secol el își păstrează locul de strălucit reprezentant al artei românești.
Dintre cei trei pictori ai grupului, opera lui Ștefan Dimitrescu (1886- 1933) ar putea să ilustreze cel mai convingător sintagma de „specific național“, tematica sa fiind cel mai adesea una de inspirație rurală. Astăzi percepem, în spatele acestor aparențe, gândirea sa plastică, focusată pe formă, pe construcții vizuale robuste, unde figura umană are valori sculpturale. Compozițiile sale, aparent rigide, urmăresc de fapt obținerea unor armonii cromatice rafinate, într-o paletă sobră dominată de brunuri.
Asemenea lui Șirato și Tonitza, Oscar Han (1891-1976), sculptorul grupului și cel mai tânăr dintre ei, a practicat cu succes scrisul cu dese tente polemice. Deși este elevul lui Dimitrie Paciurea, creația sa impune o certă preferință pentru forma impresionist realistă concomitent, mai ales după 1930, cu insistente încercări de sublimare a ei până la esență.
Individual, fiecare dintre membrii grupării avea deja în anul inaugurării, 1926, un profil artistic bine conturat, însă împreună au reușit un standard de performanță care, așa cum remarca Ionel Jianu, a impus „un nou climat moral în cultura românească prin conștiinciozitatea lor artistică, prin sentimentul răspunderii, prin devoțiunea lor față de artă. Ceea ce i-a unit pe Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Oscar Han n-a fost numai o caldă prietenie, care înlătura orice invidie meschină între ei, ci și conștiința demnității și a datoriei lor de artiști“.
Reunirea lor, după ce Societatea „Arta română“ își încetase activitatea, a fost, într-un fel, o idee salvatoare, fiecare dintre ei reușind astfel să aibă o vizibilitate mai bună și, implicit, să atragă mai mulți colecționari. Deși ajunseseră la o bună recunoaștere ca artiști, starea lor materială era destul de precară, în special cea a lui Ștefan Dimitrescu și chiar a lui Tonitza, care avea de între ținut o familie numeroasă. Factorul material și chiar prietenia care îi lega nu ar fi fost însă suficiente pentru notorietatea de care se bucură, chiar și acum, această grupare. O scurtă confesiune a lui Tonitza este însă lămuritoare: „Ne-am legat mai mult dintr-un sentiment de demnitate. Destinul a vrut însă ca și conceptele noastre despre artă să coincidă.“ Trebuie subliniată aici și seriozitatea cu care au abordat, de fiecare dată, manifestările lor comune. Vizionarea și selectarea în grup a lucrărilor ce urmau să fie expuse relevă nu neapărat un gest de prietenie, ci mai ales unul de profesionalism, de respect față de propria lor creație. Luând în considerare mărturiile lui Oscar Han, cele șapte manifestări ale grupării, din perioada 1926-1934, au fost atent premeditate, începând de la selectarea fiecărei piese în parte până la panotarea pe simeză, la comunicatele pentru presă și chiar la discursul comun pe care trebuiau să îl abordeze. Sunt detalii semnificative care ne relevă cunoașterea propriilor lor resurse, o bună înțelegere a epocii și a angrenajului în care ea funcționează. Nimic nu cred că era întâmplător în aparițiile lor comune, al căror centru de echilibru a fost întotdeauna filonul cultural. Am putea identifica aici semnele incipiente a ceea ce astăzi a devenit o formă de creație în sine, curato rialul.
Expoziția de la Muzeul Colecțiilor de Artă, prin cele o sută de lucrări expuse, reprezintă o muncă de cercetare complexă, care a integrat segmente din cadrul fiecărei manifestări organizate în cadrul grupului, evidențiind, pe cât posibil, o parte din lucrările remarcate încă din epocă și devenite astăzi piese de patrimoniu. Avem, de asemenea, și o foarte utilă prezentare cronologică a grupului, a fiecărui artist în parte, precum și informații suplimentare despre o serie de lucrări, în cadrul unor etichete dezvoltate. Toate aceste detalii oferă o măsură bună asupra echipei curatoriale coordonate de Liliana Chiriac, Monica Croitoru și Ilinca Damian.