Există scriitori polivalenți, care scriu în mai multe genuri și ale căror creații poetice, să zicem, sunt complet distincte stilistic de cele în proză (și invers), după cum există și scriitori care, încadrându-se în exigențele unui anume gen, păstrează totuși în filigran și semne ale celorlalte genuri frecventate. Nu este o distincție valorică, este doar una morfologică, menită să ne semnaleze o trăsătură importantă a personalității creatorului respectiv.
Varujan Vosganian mi se pare a face parte din cea de-a doua categorie. O confirmă nu doar limbajul mătăsos, prefirat ca mătăniile, cu certă patină poetică, al Cărții șoaptelor (limbaj care face parte intrinsecă din rețeta atât de specială a acestei cărți), ci și o caracteristică lesne de identificat în poezia sa. Și anume, atracția către un discurs subîntins de narativitate.
Dar, mai întâi, să subliniez faptul că, în ultimii ani, scriitorul a fost unul dintre cei mai prolifici autori ai noștri. Dacă, până nu demult, Varujan Vosganian ne obișnuise cu un ritm al aparițiilor de câțiva ani între volume, de la Ei spun că mă cheamă Varujan (2019) încoace numărăm nu mai puțin de trei cărți: una de poezie, un roman și o culegere de proze scurte. Volumul de poezie recent apărut, intitulat Neîndemânatic de viu, este cel de-al patrulea. Această efervescență creatoare merită salutată, cu atât mai mult, cu cât culegerea de față este una masivă, de dimensiuni mai rar întâlnite la un volum de poezii.
Astfel, Neîndemânatic de viu este alcătuit din trei părți: un prim ciclu omonim (care este și cel mai cuprinzător dintre toate), un al doilea, ceva mai mic, Poemele molimei (ale cărui texte circumscriu transparent experiența pandemică, în care omul public Varujan Vosganian a avut o poziție diferită de cea majoritară) și Elogiile (capitol final, în care poetul încearcă un experiment stilistic și constructiv). Între ele se țese un „covor“ de fire semantice – nu doar cele care țin de personalitatea puternică a lui Varujan Vosganian însuși –, alcătuind încet-încet un discurs coerent și un tablou unitar de atitudini poetice.
Aceasta, deoarece autorul este, înainte de toate, un poet cerebral, a cărui stare de creație este declanșată de cultură și de o neobosită curiozitate intelectuală. Până și erotica sa – puțină, sobră și acoperită de văluri – purcede tot din creier, aspiră să devină poveste și se sublimează într-o rețea de „noduri“ de proveniență livrescă sau muzicală: „tu spune-mi ce-ți trece prin minte iar eu/ fac din asta cea mai frumoasă poveste/ o mantie pentru umerii tăi dezgoliți/ o eșarfă lăsată să cadă fără sfârșit/ din steaua Canopus/ nu pot să te ating, dar totul va fi cu putință/ când șevaletul n-o să mai fie între noi/ când noi n-o să mai fim între noi// să vii negreșit la noapte să-ți continui portretul/ imaginea mea despre tine nu se satură/ doar cu imaginea ta“.
La fel de departe de sentiment e și starea care declanșează și din care se alimentează elogiile poetice din ciclul cu același titlu, Vosganian asumându-și riscul de a nu merge nici în direcția atașamentului (pe care-l presupune inevitabil elogiul), nici în cea a formei pure (cum procedează specia poetică a laudei). Deși mi se pare partea cea mai puțin închegată a volumului, ciclul ultim este semnificativ nu doar pentru cea dintâi trăsătură definitorie a poeticii autorului – și anume, atracția către narațiune –, ci și pentru o a doua. Știu că s-a mai vorbit, în critica noastră, despre latura orientală a personalității lui Varujan Vosganian, vizibilă cel puțin prin referințele constante la istoria și cultura armeană, ca și la evenimente mai îndepărtate sau mai apropiate din Asia Mică. Însă această latură orientală a personalității artistice a autorului este căutată, în opinia mea, acolo unde nu trebuie, poate și din cauză că se știe că s-a format ca poet în preajma lui Mircea Ciobanu și se pedalează exagerat pe această filiație. Să nu uităm, însă, Vosganian nu este un barochist, iar arta sa nu preia, din moștenirea orientală, arabescurile și plăcerea excesului decorativ, ci, dimpotrivă, sublimarea discursului în simbol și mai ales atracția parabolei. Multe dintre poeziile sale sunt, de fapt, niște subtile și rafinate parabole, cele mai multe, de natură pur intelectuală: „e totuși prea târziu ca vreunul/ să-mi ia crucea din spate/ brațul ei lung îmi taie trupul/ în două/ îmi străpunge vertebrele, rând pe rând/ crește și descrește cu mine/ ar fi ca și cum mi-ar smulge șira spinării/ și m-aș prăbuși, ca o păpușă din cârpe/ știu că viața mea este greu de dus/ dar nu-mi lua, Cirenaicule, de pe umeri/ crucea pe care o port/ nu-mi face povara mai grea“. Plăcerea parabolei este dublată de cea a dialogului intelectual cu Evangheliile, cu pildele cristice și, în general, cu întregul tezaur de înțelepciune și morală al creștinismului, care pentru creștinul oriental este mai relevant, în viața de zi cu zi, decât pentru cel european: „eram tânăr și tăifăsuiam cu un Iisus tânăr/ acum îmbătrânesc și vorbesc cu un Iisus bătrân/ El nu a fost nicidecum mai bătrân sau mai tânăr/ dar se schimbă la față să nu mă-ntristeze prea mult/ când lumea nu mi se mai potrivește// […]// eram tânăr și tăifăsuiam cu Iisus tânăr,/ acum îmbătrânesc și vorbesc cu Iisus cel bătrân,/ într-o bună zi o să murim amândoi –/ deși, în ce-L privește, e doar un fel de-a spune.“
Dar nota aparte a volumului de față este dată, în opinia mea, de configurarea unei teme, dacă nu a morții, atunci măcar a senectuții, relativ nouă și neobișnuită în repertoriul lui Varujan Vosganian. O senectute neliniștitoare, venită parcă pe neașteptate, acceptată – faute de mieux –, dar încă neasimilată. În special primul ciclu al volumului este marcat de reflecția intelectuală și morală asupra morții: „cum ar fi să bârfesc moartea ca pe o femeie frumoasă,/ se zice că mori dacă nu visezi nimic zece zile la rând/ deși nu știu pe nimeni care să moară de nevisat/ și, din ce văd, nici mie nu mi-e dat să mor prea curând// ca și cum visul se visează singur, un fir de păianjen,/ îl cauți, cu mințile sugrumate, nu poți să-l găsești/ te uiți, cu ochii uscați în oglindă, cu degete tremurând/ îți pipăi obrajii, nu știi dacă ești sau nu ești“. Persoana a doua la care este redactată cea de-a doua strofă nu cred că este o inadvertență, dimpotrivă: ea depune mărturie tocmai despre incapacitatea poetului de a interioriza, deocamdată, sentimentul thanatic. Și, implicit, despre relegarea temei morții din registrul liric în cel al contemplației intelectuale și morale. Vosganian refuză, de fapt, alegerea pe care o implică metabolizarea sentimentului thanatic, preferând parcă saltul direct în eternitate: „nici o alegere nu-i greșită/ nu mai există păcate de moarte/ nici o nepotrivire între bine și rău/ între da și nu, între zero și unu// nu am prejudecata nici unei amintiri/ în viața de dincolo de coperta a patra/ sunt, în sfârșit, cum s-ar zice, liber“. Cum poezia din care am citat se intitulează Viața după coperta a patra, e limpede, cred, eschiva prin care poetul acceptă și, simultan, refuză tema morții, trecând-o din registrul existențial în cel livresc și încurajând abil ambiguitatea viață/ literatură.
O altă apariție oarecum surprinzătoare, în acest volum, o constituie prezența vizibilă a atitudinii politice (sau, de ce nu?, civice). Ea poate fi întâlnită nu numai în poemele în care Vosganian evocă momente tragice din istoria poporului armean și, înainte de toate, Genocidul dintre 1915-1916. Poetul – o natură, în fond, solară și blândă, neconflictuală – detestă înainte de toate fracturile și polarizarea vehementă, care definesc lumea de azi, și în care vede un soi de blestem: cel al alegerii. Sau, mai exact spus, al zădărniciei alegerii cu orice preț. Într-un poem semnificativ din primul ciclu, Baricada, o spune frumos și destul de transparent: „Noi spunem că suntem de partea bună a baricadei/ altminteri, la ce ne-ar folosi baricada, dacă nu ne împarte/ în cei buni și cei răi?// […]// Nu e nimic de cealaltă parte a baricadei/ nici un martor al acuzării la Judecata de-Apoi/ doar corbii care ciugulesc privirile morților goale/ și mâinile noastre pătate de sânge.// Cealaltă parte a baricadei e tot aici, cu noi.“
Însă textele din ciclul Poemele molimei nu reușesc întotdeauna, în opinia mea, să redea pe de-a-ntregul starea de spirit, neliniștile și fantasmele autorului. Fie din cauză că trăirile cu pricina nu au fost, în fond, prin nimic diferite de ale noastre, ale tuturor, fie din cauză că expresia artistică a stărilor pandemice este, aici cel puțin, insuficient decantată. Multe dintre textele acestui ciclu par a suferi de aceleași neajunsuri ca și prima narațiune din volumul precedent, Povestiri despre oameni obișnuiți (2022). Mesajul, dacă rămâne doar atât, dezechilibrează un text care, morfologic (prin caracterul cerebral al emoției și prin prezența tutelară a culturii), aparține altei paradigme decât celei a poeziei angajate.
Dincolo de acestea, însă, avem în Neîndemânatic de viu un Varujan Vosganian energic, vital, pe care nu-l ciobește nici ciocnirea cu temele senectuții. Și care, în plus, își trăiește la modul parabolic dilemele și incertitudinile, în poeme ale căror tâlcuri se cer descifrate cu migală.