Focus Varujan Vosganian: Învățăturile lui Varujan Vosganian către discipolul său Cititorul

Proza și poezia lui Varujan Vosganian au în comun stilul onctuos, dulce-apoftegmatic, al discursului înțelepțit. Cel ce vorbește la persoana întâi sau relatează o întîmplare îi accentuează sensurile, o tratează ca pe o pildă. Sacerdotul nu ridică tonul la păcătos, chiar dacă îl dojenește, demnitatea sa și facultatea de a fi văzut toate ale lumii, de la virtutea înaltă la păcatul cel mai întunecat, îl împiedică să se coboare la pamflet și afurisenie. Poetul se adresează cititorului și întregului Univers în chip măsurat, cu intenția profunzimii, îl luminează prin parabole. Metaforele sunt euristice. Dacă le va citi cu atenție, cititorul, care este distribuit mereu în rol de novice, își va lumina mintea, își va părăsi mirările și ascuți observația, cu alte cuvinte va închide gura și va căsca ochii.

Poezia lui Varujan Vosganian, din volumul său cel mai recent, Neândemânatic de viu este un document deopotrivă pedagogic și unul psaltic. Textul are tonul unei slave înălțate lui Dumnezeu și totodată al unui tratat de învățătură. Poetul e un dascăl știutor și indulgent care, cu studiate pauze de rugăciune, îl conduce pe elev, cu blândețe și o bine-însușită artă, spre adevăr. De altfel poetul declară că parcurge o Biblie cu autograful „autorului“ care, surprinzător, îi cere iertare : „Biblia din care citesc poartă un autograf/ de-al lui Dumnezeu:/ <Fiule, să nu te superi pe mine>“.

În unele momente autorul textului se substituie, dacă nu Divinității, cel puțin unui profet al ei. Trimiterile la Sfânta Scriptură apar în aproape toate poemele, autorul privește lumea printr-o grilă mistic-creștină sau, mai rar, prin prisma filosofiei antice, pre-creștine. Când intră într-un jacuzzi, gest de relaxare firească a omului contemporan (poemul Intru în jacuzzi), el aude, în timp ce „privesc prin tavan/ la puzderia de stele“, o voce care îi repetă Ecleziastul. Poemul, de fapt, este un text reflexiv cu profunzime, deși fără legătură directă cu Ecleziastul : cel care intră în apă, deși aceasta are temperatura corpului său, o percepe ca fiind „mai caldă“. La fel, (finalul textului) cel care îi privește pe cei de o vârstă cu el îi consideră mai bătrâni. Cu alte cuvinte, bătrânețea este pentru ceilalți. Observațiile de acest tip au o finețe a raționamentului care, împreună cu stilul mieros, dar categoric în fond, exercită o seducție asupra cititorului/ ascultătorului, ceea ce, la recitaluri în public, îi aduce un nesmintit succes lui Varujan Vosganian.

Neândemânatic de viu este o carte alcătuită cu grijă, compusă din trei cicuri care sunt, fiecare, volume autonome. Partea cea mai mare și mai semnificativă este prima, care poartă și titlul volumului, aceasta cuprinde textele cu pondere mare. Ciclurile Poemele molimei și Elogiile, diferite oarecum ca tematică, dar și ca retorică, sunt alipite primului cu o corectă intuiție : ele nu ar putea rezista cu mare succes singure. Poemele molimei împrumută de la textele „principale“ unele procedee, dar sunt destul de apăsat ocazionale, alcătuite în contextul unui eveniment totuși efemer, care a făcut să curgă destulă cerneală lirică, fără mari efecte. Față de alte poeme și volume dedicate, în febra spaimei de virus, acestui fenomen global, au altitudine și decență. Elogiile – adresate poeziei, tăcerii, zidului, chiar și cyberspațiului etc. – sunt mai degrabă un ciclu de aforisme. Fiecare text se compune din fragmente despărțite între ele de asteriscuri, similare unei colecții de maxime tematice, cum apăreau cândva, la Editura Albatros, dar alese din autori diferiți : Cugetări despre… (vid, soartă, femeie, educație etc.)

Unele „elogii“ au eleganță și pregnanță, chiar dacă substanța lor nu este extrem de originală : „atât de sus/ ajung uneori/ încât până și zborul păsării/ îmi pare tot o cădere“. Sofismul creat de aparență e enunțat cu finețe : „judecând/ după puterea de a oglindi/ toate apele lumii/ sunt la fel de adânci“. Realitatea evidentă că puterea de a reflecta a superficiului apei e indiferentă de adâncimea acesteia este observată și speculată ca o găselniță ingenioasă. Și aici, tonul face muzica, sintaxa dă forță enunțului, în această materie poetul (dacă în asemenea fragmente se poate vorbi de poezie) este mare meșter.

Revenind la primul și cel mai important ciclu al volumului, trebuie să constatăm că autorul este adesea tentat de arte poetice. Una extrem de semnificativă se intitulează Căutare și începe foarte explicit : „îmi trăiesc viața într-un singur fel/ dar o pot povesti în numeroase feluri“. Desigur, abilitatea artistului și ceea ce numim talent stă în capacitatea de a-și ficționaliza existența și de a da trăirilor sale omenești, asemenea cu cele ale oricărui muritor, o pondere și o semnificație care să le scoată din comun. Înainte ca moartea să transforme „existența în destin“, vorba lui Malraux, scriitorul o transformă în reper, emblemă sau, mai ales în cazul poetului nostru, în parabolă. În alt text, consecutiv celui citat mai sus, titlul este tranșant : Viața după coperta a patra. Povestea – afirmă autorul – începe după coperta a patra. Scrisul, ficțiunea, fantazarea lirică ar constitui o ieșire din viața reală, care a fost, pentru un timp sau un număr de pagini, transfigurată literar.

Totuși, textele autorului sunt o variantă a vieții lui, și anume una optimistă: „sunt un poet vesel“ afirmă acesta. Dacă politica „e arta posibilului“, cum a zis nemuritorul Gambetta (de fapt, se pare, Bismark), politicianul Vosganian știe că poezia este cochetăria cu imposibilul. Sau, mai sigur, pentru că poetul e și absolvent de matematici, cu improbabilul. Orice om care a jucat la pariuri știe că pariul repetat împotriva probabilităților, duce la pierdere, eventual la faliment. În poezie, afirmă implicit, dar uneori și explicit scriitorul, e invers. În Poema absențelor, unul dintre cele mai frumoase texte din volum, el face elogiul nevăzutului care poate reconstitui lumea, prin ceea ce nu mai e tangibil, probabil și posibil. Ceea ce nu mai este și e imposibil de recuperat, abia acela devine jalon al existenței. Foarte subtilă și sensibil descrisă (i)realitate.

Când eram tânăr, încă student, așadar pe la mijlocul anilor 1980, am auzit, din mai multe „surse independente“ din lumea literar-publicistică prin care viețuiam, că ar exista în București un ins, ceva mai mare ca mine, de o sclipitoare inteligență, care scrie și poezii și din care sigur va ieși ceva : poet, filosof, om politic. Ați ghicit desigur că era vorba despre Varujan Vosganian pe care l-am și cunoscut curând. Principala calitate care alimentează poezia sa, ca și proza lui, în general, dar mai puțin pregnant, este tocmai inteligența. Ceea ce constituie și cel mai periculos aspect al ei, gata să se transforme într-un cusur. Chiar dacă poetul încearcă să netezească modul colțuros al oricărei manifestări de intuiție și raționament prin sensibilitatea și sentimentalismul său, reale, indiscutabile, el emană și o răceală („castelul de gheață“ al gândirii lui Ion Barbu). Orice construct al intelectului, fiecare cartezianism au răceala cristalului și sunt întrucâtva repulsive. Cel deștept cu greu își reprimă aroganța, tonul de catedră. Varujan Vosganian a înțeles, desigur, chiar și acest lucru și caută să pareze cu imaginea înțeleptului blând. „Însă foarte puțin“ va fi luat pe încredere. Chiar și duioșiile sale care-l reduc la o dimensiune umană („nicio scară nu s-a dovedit mai înaltă/ decât turla bisericii armenești din Focșani“) îl recomandă ca pe un artizan inteligent care își calculează, dozează, premeditează efectele. Natura sa rațională i-o ia înainte.

Varujan Vosganian, înainte de a fi un poet, este un gânditor raționalist și un retor. Fiecare calitate trebuie plătită cu un defect. Este totuși de luat în seamă, spre lauda autorului, că un volum precum Neîndemânatic de viu constituie (și) o încercare a poetului de a se împăca mai ales cu sine, printr-o concesie acordată lumii. Titlul rămâne ambiguu: să fie poetul atât de viu, de vital, încât pare neîndemânatic, sau să fie neîndemânatic „încă din timpul vieții“. Natura reală a scriitorului contrazice ambele variante. Ipostaza care-l prinde cel mai bine, rămâne cea a sfătuitorului înțelept care, în cele mai fericite momente, se îndoiește, cât de puțin, de sine.