Evgenia Lopata e născută în 1994, la Cernăuţi. A studiat la Cernăuţi, la Graz şi la Berlin și are o diplomă de licenţă în Limba şi literatura germană şi un masterat în Economie. Este manager cultural, curatoarea Festivalului Internaţional de Poezie „Meridian” din Cernăuți: din 2013, e redactor-şef al Editurii Meridian din Cernăuţi. Traduce din limbile germană şi ucraineană, moderează evenimente literare şi organiează turnee literare în Europa pentru scriitori precum Serhii Jadan, Iuri Andruhovici sau Katerina Kalitko. A câștigat premiul internaţional „Tânărul european al anului 2015” din partea Fundaţiei Schwarzkopf (Berlin) pentru angajamentul său în favoarea schimburilor culturale între Ucraina şi ţările Uniunii Europene. De asemenea, în anul 2021 a primit Crucea Federală de Merit a Republicii Federale Germania.
Cristian Pătrășconiu: O să întreb abrupt: cum a intrat războiul în viața dumneavoastră?
Evgenia Lopata: Dacă e să răspund foarte scurt: surprinzător și nedorit. Totalmente nedorit.
Unde erați în data de 24 februarie 2022?
Înainte de a începe războiul – în zilele de 19 și 20 februarie, mai precis –, eram într-un fel de tabără de creație; în orice caz, nu eram acasă. Era acolo cu mine, țin minte, și Serhiy Zhadan.
Îl cunosc pe Serhiy Zhadan. Ne-am întâlnit la Timișoara în urmă cu câțiva ani – am moderat o dezbatere la care a fost invitat principal. E scriitorul muzician. Foarte carismatic și cu o prezență publică foarte puternică și foarte plăcută.
Exact. Scrie foarte bine și cântă foarte bine. Recent, chiar i-am publicat o carte lui Serhiy Zhadan. Revin la 19-20 februarie. Eram, desigur, foarte îngrijorați – trăiam cu senzația că aceea va fi fost, poate, ultima noastră întâlnire literară, culturală. Mai precis: că va fi ultima întâlnire într-un context cât de cât plăcut, în afara războiului. Mai apoi, câteva zile mai târziu: pentru mine, 24 februarie, ziua invaziei, se asociază și cu faptul că, exact în acea zi, fratele meu a fost în România. Ei bine, exact pe 24 februarie ar fi trebuit să vin după el la graniță, să îl preiau de acolo. Dar în acea dimineață, foarte de dimineață, auzind că orașul Kiev este bombardat, l-am sunat să îi spun că nu e o idee bună să vin la graniță și, mai mult, că mai ales nu este o idee prea bună ca el să revină în Ucraina. Însă, în cele din urmă, am mers la graniță pentru a-l vedea pe fratele meu – și cred că a fost, pe undeva, o eroare să fac asta. Am văzut foarte bine ce se întâmpla acolo, am văzut haosul de acolo, toată lumea dorea de fapt să fugă din calea războiului. A fost ultima oară când l-am văzut pe fratele meu până acum (până la data la care a avut loc interviul – octombrie 2022, n.m., C.P.). El a ajuns, între timp, în Germania. E foarte tânăr, vrea foarte mult să lupte, dar nu e încă pregătit să o facă și, dacă vine, riscă să fie ucis foarte repede. În următoarele zile, săptămâni și luni ne-am implicat foarte mult în acțiunea de sprijin și de ajutorare în condițiile de război. Suntem foarte aproape de graniță – am colaborat extraordinar cu oamenii din România. Ne-am implicat cu întreaga familie.
Cum era, înainte de război, o zi obișnuită pentru dumneavoastră? Și ce este acum, în război, o zi? O zi despre care nu pot să spun nicicum că ar fi una obișnuită…
Înainte eram într-un haos total, nu știam la ce să ne așteptăm, dar acum controlăm situația. Evident că, din punct de vedere emoțional, pe zi ce trece este tot mai greu. În ceea ce privește prima parte a întrebării – cum era înainte de război – cred că este foarte ușor de intuit ceea ce am de spus. Este o diferență esențială. Este atât de mare această diferență încât, deși au trecut doar câteva luni de la începutul războiului, parcă nu ar fi trecut 10 luni, ci 10 ani. Războiul este ceva teribil, care ne-a împărțit viața în două părți, cum se împarte istoria în „înainte de Hristos“ și „după Hristos“. Schimbând ceea ce e de schimbat, și la noi este un „înainte de război“ și ce e acum, în război.
Să vină cât mai curând și un „după război“!
Da…Viețile noastre au fost aruncate în aer, au fost sfârtecate.
Unde locuiți acum?
În Cernăuți. Nu am plecat din oraș. Sunt de aici, sunt născută aici și nu am de gând să plec, mereu m-am implicat în acțiuni culturale, mai ales în festivaluri de literatură – plec, așadar, din orașul meu natal uneori, dar mereu mă întorc.
Se simte deja puternic războiul acolo?
Da. Chiar de curând (cu câteva ore înainte de a face înregistrarea acestui interviu – n.m., CP), a fost atacată o stație de utilități. Pentru a ne lăsa în frig și întuneric. Se simte deja într-un fel foarte inconfortabil și se va simți din ce în ce mai puternic, sunt convinsă. Chiar dacă suntem foarte aproape de România, deci de Uniunea Europeană, rușii nu au nicio reținere să arunce bombe și în regiunea noastră. Ca să ne aducă în întuneric.
„Denazificare“ – așa îi spun ei într-un fel atât de cinic…
Da. Nu are nicio acoperire acest termen. Sunt crime de război, crime împotriva umanității, ceea ce fac ei. Sunt bombe pe care le aruncă în capul oamenilor inocenți. Regiunea în care locuiesc – cu Cernăuțiul în centrul ei – este una foarte expusă, pentru că ea are și relevanță militară, și una umanitară. Pe aici vin convoaiele de ajutoare militare, foarte importante pentru supraviețuirea noastră. Este, cu alte cuvinte, o regiune cu importanță strategică, e un fel de nod strategic. Suntem conștienți că suntem în nesiguranță, că suntem, de fapt, foarte expuși.
Ce știți că s-a ales din locurile dumneavoastră foarte plăcute, foarte dragi? Din acele locuri care alcătuiau normalitatea dumneavoastră culturală, chiar existențială, am putea spune? Ce s-a ales din locurile unde lansați cărți, din teatre, din biblioteci? Ce sunt ele acum?
Sunt altfel. Totul este, de fapt, altfel, vă dați seama. În primăvara lui 2022 și câteva luni mai apoi, s-a anulat totul – nu a mai fost nici măcar un singur eveniment. După câteva luni, am încercat să reluăm unele activități culturale – dar nu în librării, nici în teatre, ci în adăposturile în care de obicei ne ascundem de bombe. Facem unele lucruri acolo – dar ne și ascundem de bombe în aceste adăposturi antiaeriene. La suprafață, deci distinct de adăposturile antiaerine, s-a anulat absolut totul începând cu 24 februarie 2022. A existat însă o excepție – în prima jumătate a lunii septembrie a anului trecut, în 2-4 septembrie, un festival de literatură organizat de noi la Cernăuți.
Ca și cum ați căuta și mai mult oxigen…
Da, așa este: ca să respirăm – într-un anume sens. Festivalul s-a numit „Meridian Cernăuți“. A fost un festival care a adunat multă lume din mai multe regiuni ale Ucrainei – oamenii au venit la modul fizic în Cernăuți. Vă imaginați că, în condiții de război, acest fapt constituie o mare mândrie pentru noi.
Chiar am vrut să vă întreb în același sens, lărgind cadrul: ce poate face cultura în vreme de război? Care este puterea ei?
Nu este nici mică, dar nici nu trebuie să lucrăm cu idei din acestea înalte, cu idealisme…
Da. În plus, e foarte simplu pentru cel care stă pe margine, pentru cineva care e protejat – așa cum e și cazul meu – să emită judecăți înalte despre această temă… Dar dumneavoastră și cei de la lângă dumneavoastră trăiți direct drama istoriei și tragedia ei…
Așa este. Eu disting două înțelesuri principale atunci când este vorba despre cultură. Unul se referă la cultura care are un rol istoric – acea cultură care fixează diferite evenimente, de diferite feluri, precum și înțelesurile acestora. Cultura ordonează și fixează istoria, în aceste momente e primă accepțiune. Un al doilea înțeles trimite la ideea de evadare – în acest fel, cultura te ajută să uiți, fie și numai pentru un timp, de război. Cultura ca o formă de protecție, ca o modalitate de evadare. E bine, cred eu, să luăm în calcul ambele sensuri. Eu locuiesc, la Cernăuți, într-un bloc. Așa cum de altfel locuiesc mulți oameni de acolo. Noaptea, adesea, urlă sirenele – și atunci, cât mai repede, trebuie să coborâm în subsoluri, în adăposturi. Spațiile respective sunt mici, de fapt foarte mici – iar noi suntem, uneori, chiar și 40 de oameni. Deasupra noastră urlă sirenele. În orice moment, deasupra noastră pot să cadă bombele. O asemenea situația are multe desfășurări posibile. Pe mine și pe noi ne-a ajutat cumva – pentru că ne-a făcut să relaționăm mai bine, mai curat, mai autentic. E un bloc mare cel în care locuiesc eu; înainte de război, nu ne cunoșteam atât de bine unii cu alții, cei care locuiam acolo. Situația aceasta, excepțională, ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine și ne-a unit. Aceasta, la început. Eram de toate felurile – și suntem, de fapt, de toate felurile. Bătrâni, tineri, copii, femei cu aninale domestice după ele, oameni mai introvertiți. Am stat foarte mult de vorbă, ne-am cunoscut din ce în ce mai bine; foarte bine, aș spune. Dar după un timp, am devenit mai tăcuți, mai apăsați de ceea ce era afară, de teroarea care s-a abătut asupra țării noastre. Și aici a intervenit cultura. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva; nu am fost singura care a gândit astfel. Mi-am adus multe cărți cu mine – de toate felurile, și pentru copii, și pentru oameni maturi. Oamenii de acolo au citit toate cărțile mele aduse de acasă. Vecinii mei sunt oameni simpli; nu obișnuiesc să citească literatură. Dar în noile condiții au făcut-o; și le-a plăcut. Mai precis, citind, au început să aprecieze să citească acele cărți ale mele. Și mi-au cerut și mai multe cărți. Cu timpul, am făcut o bibliotecă în adăpostul antiaerian – și acum avem o bibliotecă în acest subsol. E ceva foarte frumos și foarte util. Am dat un exemplu, numai un exemplu – pe care l-am construit eu însămi – despre cum, atunci când citești o carte, te sustragi realității, te îndepărtezi cumva de duritatea acestei realități imediate.
Mai mult decât atât: uneori, măcar, putem să spunem despre cărți că ele ne apără de răul acestei lumi?
Da. Eu așa cred.
Ce nu a schimbat războiul din viața dumneavoastră? Și ce credeți că nu a schimbat nici din viața altor oameni?
Nu gândesc așa. Sunt foarte realistă: de fapt, războiul a schimbat tot, toată viața mea. Nu a rămas absolut nimic din ce era înainte; a schimbat radical viața tuturor. Când vorbesc de schimbarea aceasta – care este una radicală – trebuie să nuanțez și să spun că unele lucruri au mers înspre bine, iar altele înspre rău. Războiul ne-a unit într-un mod fantastic. E un sentiment foarte puternic în legătură cu acest fapt, că suntem o națiune – și, de asemenea, trăiesc, trăim o mare responsabilitate legată de acest sentiment. Agresiunea, teribila agresiune rusă a unit poporul ucrainean – și a făcut-o mai bine chiar decât președintele. Ne-a făcut să înțelegem, direct, nu din cărți, cât de important e să ții la țara ta, să îți iubești pământul natal (pământ, la propriu, nu metaforic!), cât e de important să vorbești limba ta și nu limba rusă ca limbă de stat. De fapt, noi suntem sub acest tip de agresiune de mult timp; de sute de ani, aș îndrăzni să spun. Și ea, această agresiune se repetă o dată la câteva generații. Ceea ce ni se întâmplă acum ne-a unit extraordinar de mult. Și, din nou despre agresiunea rusă: în 2022 s-au împlinit 80 de ani de când foarte mulți oameni din țara mea au fost luați și deportați în Siberia, în Kazahstan și în alte zone îndepărtate. Istoria se repetă; așa se întâmplă acum în Herson și în alte regiuni. Copiii sunt luați cu forța de lângă părinții lor și deportați în Rusia orientală. Cum să uităm așa ceva? Cum să iertăm așa ceva? Sau: chiar eu știu cel puțin trei scriitori (din regiunea Harkiv și Herson) care au fost anchetați și bătuți sistematic și sălbatic pentru că ei susțineau cultura națională și cea vest-europeană. Cum să uiți așa ceva? Iată – à propos de ceea ce spuneam mai înainte, de război care accelerează unele lucruri, unele schimbări și uneori chiar într-un sens foarte rău. Uneori, un război schimbă câte ceva în bine. Dar sigur schimbă lucrurile și în rău; în foarte mult rău. Cred, de altfel, că dacă eram din regiunea Harkiv sau Hersona, nu mai eram în viață acum. E o strategie a invadatorilor de a umili și de a nimici cultura ucraineană – își aleg oamenii influenți din zona intelectualității și îi chinuie, îi bat, pe unii îi omoară. Sau, pe unii îi deportează. Au trecut 80 de ani, cum vă spuneam, dar, iată, se repetă aceleași practici. Totuși, dacă privim înapoi și ne întrebăm – ce putem lua bun de aici? Sunt născută în 1994. Sunt foarte tânără, sunt parte dintr-o generație care nu s-a luptat pentru independența Ucrainei, dar care a făcut, a construit această independență. Pe umerii noștri stă o dublă responsabilitate – să nu pierdem această independență și să nu uităm ce ni se întâmplă acum. Să nu uităm în acest sens: să fim și mai puternici după acest moment foarte greu. Și de ce suntem atât de uniți? Pentru că avem o șansă istorică, realmente istorică. E marea noastră șansă acum. Noi înțelegem, știm foarte bine pentru ce luptăm acum. E o luptă care nu a început în 2022. Luptele au început cu adevărat în 2014; doar cine nu a vrut să vadă aceasta – din diverse motive –, nu a văzut că războiul a început, de fapt, în 2014. Luptele din regiunea Donbas erau departe de noi – cum v-am spus, eu stau în Cernăuți. Știam de ele, dar erau departe și, în orice caz, la o amploare mult diferită de ceea ce se întâmplă acum. Când a început asaltul asupra Kievului, a cărui miză era ocuparea capitalei noastre, am înțeles perfect cât de tragic este totul. Kiev, Harkiv, Herson – când vezi toate acestea, devine limpede ce aproape e războiul de noi. Și acesta este momentul nostru! Nu avem voie să îl pierdem. Iar acest fapt ar trebui să îl înțeleagă foarte bine și restul Europei: că războiul este mult mai aproape decât credem noi. Cred că țările din jurul Ucrainei înțeleg mult mai bine adevărul acesta. Am văzut ajutorul din partea României și Poloniei – eforturile dumneavoastră sunt impresonante și vă mulțumesc.
Ați plâns mult în aceste luni?
Starea mea emoțională a traversat, de fapt, două mari etape de când a început războiul. Sau plâng foarte mult, pentru că înțeleg că nimeni nu mă poate ajuta, sau simt o forță – și uneori o furie în fața agresiunii rusești – foarte mare și îmi vine să întorc tot pământul pe dos. Nu există cale de mijloc. Însă mă regăsesc foarte mult în ceea ce fac, în munca mea. Și acum, în război, munca mea este mult mai grea, mai solicitantă. Lucrez – cum pot, cât mi se permite – și în zona culturală, și lucrez, de asemenea, în sens fizic. De pildă, cumpărăm medicamente și alimente, le ducem celor care au nevoie de ele. Sau, aducem veste antiglonț și tot felul de detalii de acest fel. La Centrul de cultură din Cernăuți am început să gândim diferite acțiuni pentru copiii care au venit din zonele foarte afectate de război. Când faci o muncă fizică, ai sentimentul că faci într-adevăr ceva și că te implici. Așa ne comportăm toți, de fapt; nimeni nu stă să contemple sau să își plângă de milă. Fiecare face câte ceva și încearcă să ajute, să se implice. Recent, am găsit o foarte bună formulă de colaborare cu o instituție americană – USAID. Cu ajutorul finanțării venite de acolo, mergem în diverse orașe pentru a fi alături de cei care susțin acolo viața intelectuală. Facem dezbateri, evenimente, lansări de cărți, concerte, îi plătim pe animatorii culturali din acele regiuni. Mergem în 14 localități din toată Ucraina, inclusiv în zonele foarte greu încercate – ca regulă: mergem în orașele mari, pentru că în orașele mici aproape că nici nu mai există viață culturală. Îi susținem pe oamenii de acolo, pe cei care înainte animau cultural viața comunității lor. Vrem să rămână acolo, să nu plece din țară. Avem nevoie unii de alții și trebuie să ne susținem reciproc.
Ce forță, ce putere are un scriitor în vreme de război?
Cel mai simplu spus: forța sa este egală cu faptele sale. Dar aceasta este foarte general spus. Eu am vorbit și vorbesc cu mulți scriitori în această perioadă. Fiecare are firea lui – și, în funcție de aceasta, strategia lui de a acționa. Eu conduc o editură unde sunt publicați, la ora actuală, cei mai vestiți scriitori din Ucraine: Olga Zabușko, Iuri Andruhovici, Serhiy Zhadan, Katerina Kalitko. Lucrăm de mult timp cu acești scriitori; faima lor a depășit de mult granițele Ucrainei. Ei vorbesc nu numai celor din țară, ci promovează cultura și istoria Ucrainei și peste hotare. O fac, fiecare în felul său, și în timp de război. Unii merg peste hotare, alții călătoresc prin țară și țin aprinsă făclia culturii, a literaturii. Unii dintre ei, prietenul meu de pildă, se ocupă de achiziționarea mașinilor – jeep-uri mai ales – pentru armată. Le aduce de afară și le duce de obicei în estul țării, acolo unde se duc luptele foarte dure. A adus deja 70 de mașini (până în octombrie 2022, data la care a fost realizat interviul, n.m., CP). Fiecare mașină adusă unui militar înseamnă acum mult mai mult decât o carte – este o șansă în plus de a rămâne în viață și de a câștiga. De asemenea, sunt o parte dintre scriitorii de la noi care au lăsat deoparte „armele“ literaturii și care au mers direct să lupte. Luptă cu armele de foc în mână, la propriu, pentru țară. După primul an de război, este foarte greu, aproape imposibil pentru noi, scriitorii, să scriem ceva. Suntem foarte obosiți, epuizați mental. Nu e un timp bun pentru romane. Se scriu însă poezii. Sunt deja pe piață sau anunțate antologii ori volume de poeme dedicate războiului. Sunt, vă dați seama, mai ales poezii ale durerii; unele, și ale speranței.
Ce ați vrea să faceți în prima zi în care nu va mai fi război?
O să îmi cumpăr ceva (zâmbește). Nu mai țin minte când mi-am cumpărat ceva pentru mine – haine, machiaje, parfum. Nu mai țin minte… Toți banii noștri de acum îi trimitem, sub diverse forme, armatei. Când se va termina războiul, o să îmi cumpăr o rochiță; nu o să mai trimit banii mei pentru acele drone… Glumesc puțin, desigur. De fapt, cu adevărat, îmi doresc foarte mult să mă odihnesc; vreau o vacanță. Însă, nu sunt încă foarte obosită. De fapt, nu simt oboseala. Trebuie să luptăm pentru noi și pentru țara noastră.
Notă: Evgenia Lopata a fost invitată specială la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT 2022. Acest interviu a fost realizat cu acel prilej. Autorul și revista România literară mulțumesc celor care au făcut posib
