Importantă e și plasarea temporală a acțiunii din Océan noir: imediat
după 11 septembrie 2001, când au fost doborâte Turnurile gemene
din Manhattan și când lumea a devenit „un câmp al tuturor
posibilităților“ – nu tocmai în sensul pozitiv al cuvântului. Aventura
în care suntem invitați să-l însoțim pe Corto Maltese – pe vapor,
în mașini și autobuze, dar și în avion – e, mai ales, cum spuneam,
o sfidare a timpului și a spațiului. Din Japonia până în Peru, devenim partenerii
unui personaj cunoscut și totodată surprinzător. Anularea temporalității
face din el un contemporan al nostru. Corto vorbește ca noi, se îmbracă asemeni
nouă, are acces la gadgeturi și mijloace de comunicare și deplasare ce l-ar fi
uimit pe marinarul-pirat care, într-o zi fără noroc a anului 1913, a fost aruncat
peste bord de echipajul răsculat și, legat cu frânghii de o plută, lăsat în voia
valurilor, a soarelui nemilos din Mările Sudului și a peștilor răpitori.
În varianta actuală, eroul e îmbrăcat în hanorac și blugi, poartă șapcă
de golf și rucsac în spinare, fiind interschimbabil cu oricare trecător de pe
stradă din orice oraș al planetei. Ceea ce-l particularizează e numele, sonoritate
magică prin care e identificat instantaneu – cu efecte deopotrivă benefice și
negative. Autorii au preluat de la Pratt și au radicalizat arta eliptismului,
operând adevărate „secțiuni de aur“ într-un conglomerat de imagini și
dialoguri ce se succed vertiginos. Ironia și patetismul sunt valori care nu s-au
uzat o dată cu trecerea timpului, iar modul lor de funcționare induce un ritm
trepidant al acțiunii, amintindu-ne de modelul pe care păruse că l-a abandonat,
pentru a-l regăsi în cel mai neașteptat mod și în cele
mai surprinzătoare situații.
O întrebare relevantă: mai există, în mileniul
al treilea, pirați? Și dacă da, cu ce diferă ei de
antemergătorii lor? Nu putem vorbi de o perioadă
clasică a pirateriei, deoarece ea coincide cu însăși
istoria navigației. Pirați au fost și în Antichitate, și
în Evul Mediu și în modernitate. Chiar și azi, ei sunt
foarte activi pe coasta Somaliei, între Marea Roșie
și Oceanul Indian, în golful Aden, dar și în Africa de
Est, în Marea Chinei de Sud, în anumite zone limi –
trofe ale Americii și Sud și ale Caraibilor. Studiile
arată că ei nu diferă prea mult de pirații trecutului:
continuă să poarte măști, se îmbracă într-un fel
anume, ce aduce aminte de vremurile lui Francis
Drake, „corsarul de fier“, de William Kid și Henry
Morgan, de amazoanele mării, Anny Bonney și Mary
Read, ca să nu pomenim pleiada de pirați din romane,
cărți, benzi desenate sau filme.
Indiferent de faptul că eroul se autoidentifică
fără ezitare ca fiind un pirat, aventura în care e
implicat nu prea are de-a face cu meseria invocată.
În primele planșe ale albumului îl descoperim
practicând contrabanda, iar ulterior e atras, în tripla
postură de aventurier-explorator-detectiv, într-o
intrigă politică ce vizează detronarea împăratului
Japoniei. Și aici, ca în multe din episoadele create
de Hugo Pratt, intriga e destul de laxă – un pretext,
mai degrabă, pentru un șir interminabil de călătorii
și întâlniri surprinzătoare între personaje care se
cunosc deja ori se interpun spectaculos în traiecto –
riile protagoniștilor. Dacă scenariile de acest tip
erau strălucit asumate de pagina gândită adeseori
în chiaroscuro de Hugo Pratt, Bastien Vives suprimă
spațiile de visare pe care creatorul lui Corto Maltese
le-a presărat cu o delicată poeticitate în multe din
planșele sale.
Ceea ce nu înseamnă că Vives nu a
atins și el un anumit grad de ab –
stractizare în redarea grafică a nara –
țiunii – procedeu pe care Pratt l-a
cultivat cu asiduitate. Din păcate,
casetele sunt adeseori sufocate de
pete negre – expresive în sine, dar și riscante, deoarece
anulează energia pe care coabitarea albului cu negrul
o punea admirabil în evidență în albumele lui Pratt.
Scenariul nu compensează acest neajuns, deoarece
noua echipă a optat pentru o dezvoltare pe orizontală
a aventurii, fără a-i urmări prea atent ramificațiile
interne și consecințele psihologice. Secta fanaticilor
japonezi, numită Ocean Noir, pare alcătuită din
personaje monocorde, plate (în terminologia lui E.M.
Foster), primitive și violente. Nimic din presupusul
rafinament oriental și din subtilitatea gândirii asia –
tice nu răzbate în comportamentul lor. Mai mult
roboți decât oameni, ei se plasează pe raftul cel mai
de jos în galeria suprapopulată a răufăcătorilor
întâlniți de-a lungul vieții de Corto Maltese.
Declanșarea aventurii se produce, în mod
simbolic, în timpul unei reprezentații cu o piesă
kabuki, dedicată istoriei lui Susanoo și Amaterasu. Acolo, în timpul spectaco –
lului, Corto află detalii despre o comoară dispărută și despre indivizii primej –
dioși care s-au precipitat în căutarea ei. Metoda marinarului e originală: el
încearcă, mai întâi, să descifreze codul care duce la comoară, făcând astfel
un racord la dimensiunea livrescă, promovată mereu de creația lui Hugo
Pratt.
Toate aceste alterări radicale nu sunt de natură să iște simpatia celui
care a urmărit, decenii în șir, evoluția sagăi marinarului născut în La Valetta.
Și totuși, în ciuda impedimentelor și diferențelor semnalate, după surpriza
inițială, cititorul e sedus treptat de varianta postmodernistă propusă de doi
artiști din generația tânără. E de salutat modul în care ei au reușit să îmbine
tema clasică a căutării comorii cu plasarea ei într-un context neașteptat, din
care nu lipsesc agenții CIA, poliția secretă japoneză, dar și dezinvolta jurnalistă
Freya, care nu ezită să se înfățișeze nudă privirii cititorului, ca parte din
strategia de seducere a lui Corto.
Am deplâns mai sus absența poeziei din planșele albumului. Realitatea
e că fiorul liric nu a dispărut cu totul. Forma lui de exprimare e însă radical
diferită de felul în care ne-o înfățișa Hugo Pratt. Există o poeticitate a acțiunii
de plan secund: marea, lirismul gotic al orașului tentacular, presiunea nevrotică
a spațiilor deșertice și o poezie tragică a căderii. Paginile 97, 98 și 99 ale
albumului (atât în varianta alb-negru, cât și în aceea color) sunt un splendid
exemplu al felului în care grafica servește scopurilor finale ale narațiunii.
Prima planșă conține, înconjurată de un spațiu majoritar alb, un corp uman
aruncat în aer de o explozie cu dinamită, sugerând imaginea unui bulgăre
de pământ gata să se prăbușească. Pagina următoare, fără chenar, e ocupată
în întregime cu desenul unui vultur cu aripile desfăcute, planând în imensitatea
transparentă a cerului. În fine, a treia planșă, alcătuită din două casete, ne
înfățișează procesul de compunere a chipului unei femei ce poartă ochelari
de soare. Ea poate fi, desigur, Freya, dar și fata necunoscută despre care știm
încă din albumele lui Hugo Pratt că marinarul e îndrăgostit. E cineva despre
care Corto crede că e o spioană și că nu se mai află printre cei vii – ceea ce
tânăra cu chip misterios îi confirmă: „Da, sunt moartă“.
În fapt, planșele menționate se leagă de accidentul
suferit de marinar, proiectat de suflul dinamitei și de
revenirea lui treptată în simțiri. Astfel de scene dau
măsura talentului coautorilor acestui album atât de
neașteptat, care-și valorifică plenar atuurile. Ele consti –
tuie și inspirate verigi de legătură între secvențele
concentrate asupra aventurii propriu-zise. În debutul
albumului, Corto Maltese se află la cârma unei ambarca –
țiuni care urma să ia cu asalt un vas de lux. Actul pira –
teresc e unul mai deosebit, deoarece agresorii nu sunt
interesați de vreun tablou de Picasso ori de lingouri,
așa cum presupune Corto Maltese, ci de un bărbat în
vârstă. Cum companionii săi se dovedesc mai mult
decât niște haiduci ai mărilor, ei fiind, în realitate, niște
asasini cu sânge rece, piratul improvizat nu are nicio
ezitare să schimbe tabăra, alăturându-se partidei
adverse. În loc să participe la uciderea victimei, o salvează
și o ajută să ajungă la Tokio.
Înspăimântat, știind că oricum va fi desco –
perit și ucis, bătrânul nipon mărturisește
că deține secretul comorii celui care a
întemeiat Japonia: oglinda, spada și
giuvaerul sacru. Lansându-se în căutarea
acestor însemne ale puterii imperiale,
Corto va străbate o bună parte din glob. Din Japonia
va ajunge în Anzi, se va înfrunta cu membrii
fundamentaliști ai unei societăți secrete naționaliste
și cu bandele narcos ce se ivesc și ele pe parcursul
primejdioasei misiuni. Nu pot fi trecute cu vederea
cele două împrejurări în care marinarul e surprins
departe de încleștările sângeroase cu răufăcătorii ce
răsar la tot pasul. În prima dintre ele, e salvat de o tânără
tămăduitoare boliviană din Kallawaya, care îl readuce
la viață după ce căzuse victimă suflului exploziei evo –
cate. Al doilea episod colateral e cel în care, într-un
moment de respiro, îl descoperim pe Corto în postura
de vilegiaturist în Caraibe.
Aici e plasată și secvența care a suscitat multe
comentarii și chiar proteste ale numeroși afficionados:
cea în care, ipostaze ale zeiței Soarelui și a zeului
Vântului, Freya și Corto fac plajă fără să poarte nici un
fel de îmbrăcăminte. E limpede, din succesiunea case –
telor ce conțin nuditate explicită, că cei doi au făcut și
dragoste. Astfel, mitul a-sexualității lui Corto Maltese
a căzut după multe decenii în care, tabu și atu, l-a însoțit
pe erou în nenumăratele sale peregrinări.
Finalul lui Océan noir conține, ca multe din
încheierile albumelor ce narează aventurile lui Corto
Maltese, un anticlimax și un scenariu deschis. Pe de o
parte, giuvaerul căutat de marinar, dar și de serviciile
secrete japoneze, se dovedește a fi o simplă scoică. Nu
chiar una obișnuită, ne atrage atenția marinarul: „Incașii
credeau că scoicile folosesc drept mijloc de comunicare
între cei morți și cei vii“. Tot un fel de scoică e și telefonul
mobil pe care Corto Maltese îl contrapune, ca mijloc
modern de comunicare, obiectului cu însușiri magice
produs în adâncimile mărilor. După ce lucrurile se
liniștesc, Corto o sună pe Freya, dar nu aude decât textul
înregistrat în mesageria vocală.
Într-un gest ce se vrea simbolic, Corto așază
telefonul mobil sub lespedea unde descoperise scoica cu presupuse însușiși
magice. În felul acesta, el sugerează că se desparte nu doar de personajele pe
care le-a întâlnit pe parcursul acelor agitate zile, ci și de Freya. În mod ironic,
după ce iese din clădire, de sub podeaua de granit unde-l pusese, telefonul
lui Corto Maltese începe să sune. După ce a ratat descoperirea comorii, eroul
ratează și o posibilă nouă întâlnire cu jurnalista pe care patronii ei o trimiseseră,
între timp, să relateze despre războiul din Afganistan.
Probabil că la reușita acestei întreprinderi a contribuit refuzul autorilor
de a-l imita pe Hugo Pratt. De altfel, singura trăsătură a marinarului pe care
au păstrat-o Quenehen și Vives e cercelul din ureche.