Poemul care deschide cea mai recentă carte a Mirunei Mureșanu, Poeme de adormit moartea, proiectează temele, motivele, formula și figurile lirice dominante în întreaga construcție a unui volum structurat în jurul unor poeme ale amurgu lui, cum le spune autoarea însăși, figurînd convalescența unei lumi bolnave, pe unde plutesc niște fluturi morți și unde bate un orolo giu cu un miros pătrunzător de hîrtie, în privirea și oboseala amurgului dintr-un timp osificat.
Lumea lui nimeni, nicicînd, nimic, „ospătînd duhul infinit al pustiei“, cu miezul ei înghețat, descărnat, într-un timp „din ce în ce mai fragil“, cu chipul des-figurat de rigor mortis, împarte numai depresii, „curgînd în lutul as tral în formă de inimă/ din vecinătatea pustiei lăuntrice“: aici, tot și toate, ferestrele, lumina și timpul văd și au deschidere la moarte. Spa țiul din Poeme de adormit moartea e un peisaj înghețat, de o „sălbăticie hipnotică“, Miruna Mureșanu imaginînd o varietate remarcabilă a definițiilor: „un rost fără rost“, cum spune în cînd întunericul mă ține departe de toate, o vreme anarhică, „din care crește falnic doar nimicul“, ca în privind într-o oglindă a clipei deloc senzuale. Un imaginar fastuos cuprinde între faldurile sale această lume care înfiiază pustiul, avînd un „gust de măr putrezit al monotoniei“, dar, totodată și cîteva semne vitale care dau palpitul firav al vieții sub masca încremenită în rigor mortis. Astfel, figurile tu telare ale acestui no man’s land, avînd consistența cenușii și transparența ceții sînt bunica vorbind, prin „vălul protocolar al fantasmelor“, despre moarte, sub grinda cerului „cu pereții de văz duh“, mesteacănul cu „un surîs steril și ritos“, țipătul convențional al unui corb, poate, al lui Poe, dar, mai ales, ca o metaforă obsedantă, țipătul (iar nu cîntecul) patetic al mierlei din poeme precum vine o zi cînd toate se dau încet la o parte, cînd puține mai sunt de trăit pînă la capăt, scriu deseori pe întuneric, încerc uneori să mă mișc pe un mal cenușiu sau ca în semnul „sălbaticei mier le“ din sunt poate umbra ultimei umbre: acestor semne ale lumii de dincolo de marginea marginii, ale „neantului abrupt“ care începe acolo, li se adaugă clovnul cu ochii în lacrimi, August Prostul și îngerul lipsit cu totul de patimi din poemul de semnul bucuriilor ultime stă prins un nicicînd.
Universul înghețat care, în rigor mortis, împarte depresii, al clovnului cu ochii în lacrimi, făcînd risipă de singurătate este, în fond, ceea ce aș numi spațiul suspendat al unei ființe, și ea suspendate; o e lume polarizată violent în naștere și în moarte, cu o unică ființă care se naște și nu este născută, asemeni „Hristosului Iisus“, venit din Edenul de Sus pentru a bine-cuvînta o închipuire din alt veac, din pustiul de jos, în vrajba lumii cu cerul. Pescarul de oameni, întîiul profet/ poet al lumii vine în pustia de jos pentru a împărți cu creația sa aceeași vale a plîngerii suspendată între poli ce nu se pot împăca: o lume între mine și eu, desfrîu și asceză, paralelă cu cerul de sub cer, viață și abis, cu ferestre deschise/ închise prin care ființa urcă și coboară „într-un mod elegant“, mișcîndu-se între un „faustic fior“, semnele bizare ale unei presimțiri și măruntele povești do mestice, între plîns și bucurie, pustia lăuntrică și lutul astral. Dumnezeu și rugăciunea pot salva „drumul întoarcerii“, o missa solemnis a umbrelor întru-un spațiu adamic, unde e poema luminii, comuniunea în gînd cu Dumnezeu și insula visării a unui nou Robinson, nevindecat de fantasma libertății sale: acolo, pe insula visării, se află formula magică a supra-viețuirii.
Poemele amurgului din cartea Mirunei Mureșanu se țes în elegie, în gustul și fiorul elegiac ale testamen tului lăsat de vîrstele (pe)trecute în veghea tristeții și ale deficitului de existență, ale unei bizare „absențe din viață“, cum se spune în adeseori mă-mpiedic de mine cînd sunt într-o gară și prin bunăvoința mascată a nopții, dar și ale unei acute neîncrederi în cuvîntul golit de sens, prăbușit între ruine și rime; asfințitul din Poeme de adormit moartea, ne avertizează Miruna Mureșanu însăși este unul postmodern, îmbrăcat în culoarea gri a doliului pentru că, iată, elegiile sale scapă de sub pecetea modernismului, de Rilke, Eminescu, Bacovia, Ion Vinea, apropiindu-se de sensul originar al termenului grec: elegeia însemna, altădată, cîntec de doliu, prohod, bo cet, tîngă și căinare, cum spunea Grigore Vieru, o harpă care „se tînguie“, cum scrie și Miruna Mureșanu, în liturghia blîndă a luminii, în recviem: „prin haosul generos de care mă tem/ exersez armonia cu încă un tîrziu/ a cărui vîrstă nici nu o știu/ așa încît plănuiesc variante de viață/ cu aceeași speranță din celălalt veac/ căruia îi purtam cîndva în spinare miresmele-amare/ lipsind cu totul de preju decăți deșarte lumina/ salvînd aparențele clipei cu o tandrețe aparte/ prin țipătul păsării negre care-mi îngustează privirea/ și-mi memorează obositoare insomnia/ de care aproape nu mă mai tem/ schi țînd din ea un recviem cu ochii deschiși/ atunci cînd mă poartă în tr-o arcă a aducerii-aminte/ (mizînd pe o vîrstă pe care nu mi-o mai știu)/ prin zgomotul (in)ofensiv al unui timp cenușiu/ din odăile sîngelui fără nicio ieșire/ pe cărarea dintre creier și inimă/ împletită din șuvițele albe ale iernii dintîi/ și din șuvițele negre ale nopții din urmă/ care nu îndrăznește să mă privească în față/ inventînd variante de viață pentru mult mai tîrziu“ (prin haosul ge neros de care mă tem).
Scrise în tensiunea dintre o lume laică și un Dumnezeu încă viu, poemele Mirunei Mureșanu reprezintă un interesant experiment liric din stricta noastră actualitate literară.