Pe măsură ce trece vremea, tu, ca scriitor, te simți din ce în ce mai șubred. Motivația lăuntrică s-a atrofiat într-atât încât nu te mai poate ajuta să te așezi la masa de lucru. Ți-e tot mai lehamite și, pe deasupra, mai trăiești și disprețul general. Eu, bunăoară, în fața vecinilor din bloc, mă simt ca o jivină oropsită. Și nu mă simt așa fiindcă sufăr de mania persecuției, ci fiindcă așa sunt privit. Aha, ești, vasăzică, scriitor… Dar ce-i asta? Cu ce se mănâncă ? Ce cărți ai scris mata de pretinzi că ai o asemenea demnitate? Eu n-am citit nimic… Într-adevăr atitudinea nemiloasă a vecinului are o anumită justificare. Cărțile mele sau ale altuia ca mine nu prea sunt prezente în librării, dar, nu-i vorbă, nici vecinul nu prea intră într-o asemenea prăvălie. Așa că vina, cum ar veni spus, e împărțită. Așadar, dacă ești scriitor ai toate șansele să fii călcat în picioare de cei din jur. Nici asta nu ar fi o surpriză, fiindcă știm foarte bine că literatura română contemporană s-a prăbușit, iar numele de scriitor, în loc să reprezinte o onoare, e mai degrabă o ocazie de a fi desconsiderat. Oamenii te detestă fără să știe de ce fac asta. Sau, dacă acesta nu e cuvântul potrivit, atunci râd de tine. Ești caraghiosul lor…
Spun toate acestea deoarece, fără să vreau, mă compar cu o serie de cunoștințe care, spre binele lor, nu s-au făcut scriitori, ci au ajuns medici. Nu știu și nici nu mă interesează care este adevărata lor competență profesională, știu însă că într-o societate, când oamenii află că-s medici, frunțile se înclină cu respect în fața lor. Oho, domnul doctor, oho, doamna doctor… Nu am nimic împotriva unei asemenea atitudini de maximă prețuire, dar parcă ceva aici nu e normal. Eu, cum am spus, ca scriitor, nu știu ce să mai fac ca să mă ascund din cauza rușinii, fiindcă știu cum sunt minimalizat, pe când un doctor e îmbrățișat de toată societatea. Eu ce fac? Aștern niște cuvinte pe hârtie, cuvinte pe care nu le citește nimeni, el, doctorul, salvează vieți sau așa crede opinia publică. În egală măsură poate să și omoare vieți, dar, în ciuda incompetenței flagrante, tot doctor rămâne, tot cu respect e privit, tot se umflă în pene cu titlul pe care facultatea din Carol Davilla sau din altă parte a țării i l-a acordat. În fine, n-ar fi asta o problemă și nici nu vreau să dau exemple devastatoare de mari artiști și scriitori care au trăit într-o mizerie de neînchipuit, dar au rămas până la capăt ei înșiși, în timp ce burghezii, chiar și cu diplomă de medic în buzunar, se distrau pe seama lor. Dar mă gândesc la ce se va întâmpla de acum încolo.
Un sondaj a arătat că mai mult de jumătate din absolvenții Facultății de Medicină, după ce-și vor fi încheiat studiile, vor să plece din țară. Evident, e treaba lor, iar calitatea de medic, fiind considerată o profesie liberală, ți-o poți exercita oriunde, fără nici o opreliște, dar întreb din nou: este asta normal? Adică după ce statul ți-a plătit școlarizarea timp de șase ani, din banul meu, din banul public, tu să-ți pui palma undeva sau coada pe spinare și să te cari fără să-ți pese de conaționalii pe care-i lași în urmă? Ăsta-i, fir-ar să fie, patriotismul tău? Îi îngrijești bunăoară, pe elvețieni, fiindcă ăia te plătesc gras, dar pe împuțiții de români îi lași de izbeliște? Cinismul generațiilor viitoare de medici mă îngrozește. Și nu e nimic de făcut împotriva lor. Sunt superbi prin nepăsare și prin felul cum știu să sfideze statul român, dacă nu chiar această biată țară care se cheamă România.
Dar eu mă întorc la problema de la început și nu pot decât să mă compar cu un medic de seama mea, privit cu respect, în timp ce eu aproape că nu sunt scuipat în ochi. Și de aceea mai propun un scenariu. Dar dacă aș fi preot cum aș fi privit? Nu sunt medic, stimați cititori, sunt popă, ce mai aveți cu mine? Cum mă priviți? Sunt tare curios. Nu mă îndoiesc de faptul că aș fi privit mai bine decât ca scriitor. Ehe, domnul lucrează cu tainele, oho, ha, ha, avem nevoie de el… Preoții sunt la rândul lor infatuați și, braț la braț cu medicii, defilează prin fața noastră, a celor umili și disprețuiți… Așa că înțeleg că pe ultimul loc al valorizării sociale suntem noi, scriitorii, amărâții amărâților, aceia ale căror cărți nu sunt citite, ci eventual, doar răsfoite. Ironia face ca și printre scriitori să se numere destui îngâmfați de parcă nici nu ai zice că scrisul e profesia lor, ci sunt ditamai chirurgii care taie și spânzură. Până la urmă, eu cu ăștia am ce am… Fraților, treziți-vă! Ștergeți-vă la ochi și vedeți ce nenorociți sunteți! Nu ești domnul doctor, nu ești doamna doctor, ești un biet om care-și pune sufletul pe masă pentru ca alții să-l devore. Dacă cetățeanul aruncă mâncarea din față e treaba lui, dar tu trebuie să știi că rostul tău e acela de-a fi mâncat și nu de-a mânca. De fapt, nici nu ai ce să bagi în gură… Nu ești doctor și nu primești delicioase atenții…