Nu mi se întâmplă decât foarte rar să comentez de două ori aceeași carte. Dacă acum fac o excepție, este pentru că volumul Cantafabule. Texte pentru Phoenix, semnat de Șerban Foarță și Andrei Ujică – pe care l-am comentat și cu prilejul reeditării din 1994 –, este unul ieșit din comun. Atât de special, încât n-a fost, de fapt, niciodată receptat până la capăt. De aceea, nici nu ocupă în istoria postmodernismului poetic românesc locul care i se cuvine: în fapt, dacă Șerban Foarță mai este uneori menționat printre precursori, volumul ca atare este rareori amintit. Revenirea asupra lui, mai ales cu ocazia unei asemenea reeditări, mi se pare necesară.
Și aceasta, deoarece Cantafabule. Texte pentru Phoenix este o carte neobișnuită din multe puncte de vedere.
Mai întâi, este un volum lucrat de doi autori. Opt poeme îi aparțin, conform colofonului, exclusiv lui Șerban Foarță, iar șase, lui Șerban Foarță și Andrei Ujică. Cărțile cu doi autori sunt obișnuite în literatura științifică și în proza non-fictivă. În cea de ficțiune, ele sunt, în cel mai bun caz, rare (vezi Ilf și Petrov, frații Edmond și Jules de Goncourt sau Jacob și Wilhelm Grimm). În poezie, scrisul „în doi“ e mai degrabă un fenomen experimental și/sau de avangardă, de tipul poeziei renga. Dar aici, la Șerban Foarță și Andrei Ujică, nu avem de-a face cu un asemenea experiment de dragul experimentului. Cantafabule… zgâlțâie ceea ce știm despre „eul liric“ și despre personalitatea poetului, în pofida faptului că textele sunt legate de poetica lui Șerban Foarță și de ideile lui de la începutul anilor 1970, în contextul înnoirilor pe care le cunoscuse poezia noastră după revenirea la modelele moderniste interbelice și a deschiderii către lume.
Culegerea, de altfel, a apărut, ca produs tipografic, într-un mod destul de straniu, adică fără numele autorilor pe copertă. Motivul nu îl reprezintă, cred, cenzura – autorii, în cuvântul înainte la ediția de față, nu o menționează –, ci etosul colectiv al proiectului din care textele făceau parte. În locul numelor de pe copertă, a fost tipărit pe contrapagină un colofon, după tipicul cărților medievale, soluție care decurge atât din conținutul propriu-zis al volumului, cât și din contextul proiectului de care vorbeam.
Iar aceasta constituie al treilea element prin care Cantafabule… iese din comunul aparițiilor de culegeri de poezie. Textele (sau, mai bine zis, textul, se va vedea îndată de ce) au un caracter hibrid, căci, funcționând pe de-a-ntregul ca poezie, ele au fost, totuși, alcătuite ca versuri ale unor cântece aparținând formației rock Phoenix. Mai exact, ca libret al operei rock compuse de Nicolae Covaci și intitulată Cantafabule (pe discul original, un agramat de la Electrecord a scris, totuși, Cantofabule, crezând că știe latinește mai bine decât eruditul Șerban Foarță), apărută ca dublu album în 1975. Cei doi poeți făceau parte din anturajul artistic al formației, care încă din perioada ei beat – anii 1960 – fusese exigentă cu mesajul pieselor și, nu în ultimul rând, cu calitatea artistică a versurilor. Însă, la ora apariției albumului Cantafabule, nici Foarță, nici Ujică nu debutaseră încă în volum. După cum explică în același cuvânt înainte la ediția recentă, cei doi erau considerați „evazioniști“, adică neîncadrați în curentul de coabitare cu ceaușismul, care se apropia de „nadirul“ protocronist. De aceea, editurile consacrate le refuzau volumele și, în pofida enormului succes de public și de vânzări al albumului Phoenix, la fel s-a întâmplat și cu manuscrisul intitulat Cantafabule. Texte pentru Phoenix: între posibilul succes comercial și prudența ideologică, editorii timpului au preferat-o pe aceasta din urmă. Volumul a apărut abia în 1976, la deja celebra Editură Litera, care publica opere… pe spezele autorilor. Cum era vorba de texte care, în marea lor majoritate (volumul conține și poeme care nu au figurat în libretul operei rock semnate de Phoenix), fuseseră deja aprobate de cenzură și erau difuzate la radio și televiziune, viza de tipărire a fost obținută relativ ușor.
Volumul are, prin urmare, un caracter hibrid, deoarece conține texte menite a fi parcurse de un cititor tradițional și, simultan, a fi cântate și receptate de un ascultător care nu coincide, din punct de vedere social și cultural, cu cititorul primului registru. Reeditarea de față îi conferă o a doua dimensiune a hibridizării, întrucât autorii au recuperat grafica originală a albumului rock Cantafabule, semnată de Lili și Valeriu Sepi, pe care cei de la Electrecord o eliminaseră. Desenele celor doi – Valeriu Sepi fusese și percuționist în formația Phoenix – ilustrează acum textele, într-o recuperare surprinzătoare a acelui etos colectiv și sincretic al mișcării rock.
Mai departe, există ceva neobișnuit și în ceea ce privește relația dintre muzică și poezie, în proiectul rock care a născut imboldul pentru poemele din Cantafabule. Îndeobște, Nicolae Covaci scrie întâi muzica, după care textul trebuie să urmeze ritmic și fonetic tiparul acesteia: o operațiune destul de complicată de sincronizare, căci e vorba de măsură, de ritm și de accente. Cum muzica Phoenix – definită atunci drept „rock arhaic“ – împrumutase din folclorul românesc măsurile alternative, sarcina celui care scria „texte pentru Phoenix“ era încă și mai dificilă. Totuși, la albumul Cantafabule, care a reprezentat un vârf al creației formației înainte de plecarea în Germania, se pare că s-a procedat invers. Șerban Foarță și Andrei Ujică au conturat împreună cu Nicolae Covaci linia generală a proiectului (despre care voi vorbi imediat), după care procesul de creație a mers, cumva, în paralel. Iar versurile deja scrise de Foarță și Ujică au trebuit „adaptate“ la muzica Phoenix, după cum depune mărturie partea a doua a ediției de față, în care sunt cuprinse poemele așa cum apar ele pe dublul album Cantafabule.
Așa cum spun și autorii în cuvântul înainte, libretul operei rock a fost conceput ca un „bestiariu“ în care textul și muzica, dimpreună, evocau o galerie de animale fantastice, prezente în imaginarul medieval românesc și european. „Invocarea“ lor, rând pe rând, în cântece care și muzical sugerează întoarcerea în timp și regăsirea cunoașterii pre-științifice a miturilor, începe cu o mise en abîme (piesa Invocație, care rezumă întregul album) și se încheie cu o Zoomahie, un „război al fiarelor“, din care, ca epilog, renaște din propria-i cenușă simbolul formației, pasărea Phoenix. Conceptul se folosea ingenios de înclinațiile pseudo-folclorice ale naționalismu lui ceaușist, însă utiliza surse culte și inspi rație folclorică autentică, iar din punct de vedere artistic stă lângă produsele de vârf ale rockului occidental.
Iar cu aceasta ajungem la un alt element neobișnuit al proiectului, care caracterizează postmodernismul românesc și îl diferențiază de cel occidental. În Occident, mișcarea rock, ca parte a contraculturii (vezi Theodore Roszak), a fost un fenomen de stânga și de mase. Arta generată ca urmare a „revoluției rock“ a zguduit bazele culturii oficiale și a relegat creația elitară într-un colț instituționalizat și academic, scena cea mare aparținând, în ultimele șase decenii, culturii pop. La noi a fost, din cauza comunismului, taman pe dos: mișcarea rock a fost subterană, existând și subzistând în diverse „nișe“ ale ideologiei dominante, și de elită. Muzicienii care au participat la configurarea fenomenului erau fie intelectuali (arhitecți, plasticieni, filologi), fie muzicieni profesioniști, cu studii la Conservator și cu demersuri consistente de regândire a limbajelor muzicale și artistice. Phoenix a scris, astfel, o operă rock în care, și prin intermediul versurilor lui Foarță și Ujică, îl plimbă pe ascultător prin limbajele poetice românești ale secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, prin Dosoftei, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, prin dialectul aromân (Cântic-lu a cucuveauă-’liei), ba chiar și prin… franceza veche: „Monosceros est beste,/ un corn ad en la teste./ Monosceros est beste,/ un corn ad en la teste.// Pur çeo si à nun,/ de buc ad façun./ Pur çeo si à nun,/ de buc ad façun.“ Ne aflăm, în fapt, în plină reciclare postmodernă a stilurilor tradiționale, pe care Șerban Foarță o face cu aproape un deceniu înaintea Poemelor de amor ale lui Mircea Cărtărescu: „– Mult mă rog, îți fac ispită,/ vrednic fabulist:/ zi-mi ceva de o aspidă/ și de-un vasilisc!// Inima-i răzbită/ (de tot veșted vâscu’!)/ de colți de aspidă,/ oichi de vasiliscu…“.
Mai trebuie spus și că, din păcate, volumul apărut în 1976 a avut aceeași soartă ca muzica formației Phoenix: după fuga acesteia în Germania, survenită în 1977, a fost trecut la index. Aceasta nu justifică, însă omiterea lui Șerban Foarță, în primul rând, dintre precursorii postmodernismului poetic românesc. Recenta reeditare ne dovedește că poezia conținută stă în picioare și azi, înscriindu-se, cu datele ei specifice, în paradigma literaturii noastre „erudite“, care începe cu Pseudokinegetikos. Dar, aspect deloc neglijabil, și că fenomenul rock în România a fost mult mai complex decât se cunoaște îndeobște.