Nu contează că deja a trecut un timp de la știrea „virală“ cu bacul la română, tema este fierbinte și universală. Nu are legătură doar cu acest bacalaureat. Nu ar trebui să aibă legătură nici cu pandemia și școala online, pentru că lectura este individuală, cere liniște și stat acasă, cu tine însuți și cu mintea ta activă.
Mai multe lucruri am remarcat în vara aceasta – copii care aveau de dat bacul și nu citeau cărțile, ci doar rezumatele cărților, scrise de profesori, dar și acelea păreau prea grele. Unii chiar le rescriau ca să scape de neologisme, regionalisme și alte isme care îi încurcau grozav și nu se potriveau cu lol, rotfl, brb și alte asemenea cuvinte cool. În al doilea rând, nu știm dacă au răsuflat sau nu subiectele de la limba română în mediul online, dar cert este că, dintr-o simplă coincidență (varianta oficială, incredibilă dacă mă întrebați), la 3 dimineața, sute de copii căutau pe net expresia de bună seamă. Așadar, dincolo de orice altceva, de ce să cauți pe internet această expresie? De ce nu o știi/nu o înțelegi la 18 ani? Intrând pe mai multe forumuri de discuții legate de subiectele la limba și literatura română, am rămas șocată de nivelul acestora – „toți cei care au formulat subiectele sunt niște idioți nemaipomeniți, toți dobitocii ăia depășiți gen Călinescu și gașca lui ar face bine să ne lase în pace“; sensul lui de bună seamă era explicat, în baremul de bac, cu câteva exemple urmate de etc., etc. care au aruncat în aer liniștea părinților; era clar că nenorociții de profesori nu vor lua în calcul tot ce au scris copiii, în DEX nu este menționat etc., este altceva, cine ce urmărește? Trăim pe viu o conspirație colosală menită, e clar pentru toată lumea, să scadă notele micilor genii de acasă. Cineva întreba: „dacă am spus că înseamnă de bună voie nu e bine?“ Răspunsul fiind: „Normal că e bine, cum să nu fie bine? De bună seamă asta înseamnă, de bună voie, deci că așa a vrut el, și dacă nu îți punctează răspunsul să faci contestație. Eeeeei drăcia dracului, cu arhaismele lor cu tot“. Cum să ne mai mirăm că Moromeții pare o carte grea? Că Ion este complet de neînțeles, ca să nu mai spunem că este și depășit? Mai ales că a apărut la TV și nemaipomenita, superfemeia M.T. și ne-a spus ea clar că Rebreanu, Sadoveanu, Coșbuc și alții sunt complet cretini, iar ea a trecut bacul fără să-i citească?
Având această realitate cruntă în fața ochilor, mă întreb: se poate schimba cumva situația? Cum poți convinge un copil nu să citească, dar să-i placă? Să înțeleagă? Oare nu am pierdut deja trenul, dacă pentru un tânăr de 18 ani Moromeții este prea grea? Dacă el nu înțelege foarte multe dintre cuvintele de acolo, mai este timp de acum înainte să le învețe/înțeleagă? Sau să dorească acest lucru? Eu cred că nu, pentru această generație nu mai este timp. Nu ne încălzește cu nimic, ba dimpotrivă, dar situația este la fel peste tot. În UK, se dă de mulți ani o bătălie pentru clasici. Emily Brontë și Charles Dickens au dispărut din multe școli – copiii nici măcar nu mai știu cine au fost aceștia. O profesoară care voia să propună un joc și să numească un an întreg o clasă după numele unor autori celebri a renunțat când, propunând numele Jane Austen, a primit doar priviri albe, evident a necunoaștere. De autoarea lui Harry Potter auziseră copiii, dar Cronicile din Narnia, de exemplu, sunt și ele desuete deja. Au sau nu copiii de pierdut dacă ratează complet contactul cu literatura clasică? Cel mai probabil, da. Nu cred că este posibil, și nici bine, să calculăm cărțile după evoluția aplicațiilor de pe smartphone – să ajungem să le aruncăm după o generație, să vrem mereu ceva nou, astfel încât o carte să aibă doar viața generației în vremea căreia a fost scrisă. Cred că e un scenariu orwellian. Există, totuși, și clase în care se citesc clasicii literaturii englezești, chiar dacă sunt versiuni rescrise, prescurtate, clase în care profesorii nu renunță și încearcă să găsească cea mai bună abordare ca să îl combine pe Dickens cu Diary of a Wimpy Kid (D Walliams, BBC News Education, 2015).
O editură britanică, ajutată de autori moderni de literatură pentru cei mici, a avut ambiția să reediteze „în haine noi“ douăzeci de titluri celebre din literatura clasică engleză; romanele grafice, versiunile prescurtate, dar cu mare grijă la limbajul specific autorului și epocii, reeditările mai bogat ilustrate încearcă să păstreze viu interesul pentru clasici. Apar apoi voci din mediul academic (deci nu ale unor părinți sau copii supărați) care se miră că listele de lecturi obligatorii, cele de literatură clasică, sunt mereu aceleași. Campania #Lovetoread a BBC a propus o listă de zece cărți (listă creată de altfel cu ajutorul publicului), care ar trebui citite de toți copiii. Bineînțeles că au apărut și opinii legate de corectitudinea politică – toate cărțile propuse de ani de zile, aceleași, sunt scrise de bărbați albi, ale căror nume sunt deja puternic înrădăcinate în mintea publicului larg. Toată lumea propune Biblia sau Stăpânul inelelor, dar și To Kill a Mockingbird (totuși, Harper Lee este femeie) (Samantha Shannon, The Guardian, 2016). Sunt cărți care au trecut testul timpului, dar ce facem cu cele ale timpului nostru, se întreabă contestatarii? Când are o carte „permisiunea“ să devină clasică? Când e destul de veche, este foarte bună (dar cine stabilește asta?) sau când se vinde în tiraj foarte mare? Și ce se întâmplă cu decalajul tot mai mare dintre cărțile clasice și generațiile de azi, cu alte preocupări și care nu se regăsesc aproape deloc în dramele lui Jane Austen? Diana Gerald, director la Booktrust din UK, spunea că stilul unei cărți trebuie să rezoneze cu cititorul; el trebuie să se regăsească în lectură, în limbaj, în personaje, să o parcurgă ușor și cu plăcere și să învețe ceva din ea. Cerințe destul de amestecate.
David Denby spunea încă din 2016, în The New Yorker, că un grup normal de tineri din zilele noastre este acela în care toată lumea e adâncită în telefoane sau tablete și, aparent, fericită. Și, legat de felul în care putem manipula statisticile, au apărut studii care arătau că tinerii din ziua de azi citesc mai mult. Da, citesc mai multe cuvinte, dar sub formă de texte scurte, acronime, etichete de pe cutiile de lapte (vorba lui Joey din Friends) și programe TV. Studiile în cauză luau în calcul și mesajele, și textele din social media – orice fel de cuvinte înșiruite, oriunde, chiar și pe o reclamă din stația de metrou, se numește, mai nou, lectură. S-a citit enorm Harry Potter, au fost chiar cozi imense la lansarea volumelor, la fel romanele grafice, sau Jocurile Foamei. Apoi, brusc, la 12-13 ani, dispare masiv interesul pentru lectură. Capetele stau aplecate, dar asupra ecranelor, iar contactul vizual cu cei din jur este tot mai redus. Nu este doar o iluzie, este o realitate – psihologii au atras atenția asupra faptului că s-a pierdut interesul pentru conversație, ea fiind înlocuită de share-uit imagini și de exclamații. Plictiseala, apărută tocmai ca urmare a încercării disperate de a o evita, este tot mai frecventă în rândul tinerilor. Întrebarea „ce citești acum?“, atât de obișnuită „pe vremea noastră“, este în ziua de azi caraghioasă. Primești cel mult o privire scurtă și explicația „oricum nu aveați altceva de făcut atunci“. Cititul a devenit doar o obligație, o temă de școală, și-a pierdut sensul de citit de dragul cititului. „Cărțile miros a bătrâni“ spunea un student, într-un interviu stradal. Deconectarea de internet, de ecran, pentru a sta cu ochii într-o pagină moartă generează anxietate și chiar furie în rândul adolescenților; ei se simt liniștiți doar atunci când au în fața ochilor o pagină de social media. Și nu sunt rarități sau ciudățenii, aceste constatări încep să devină norma.
Dacă analizăm datele la îndemână, cititorii au fost mereu o minoritate – nicio generație nu a fost una de mari cititori, în special în rândul adolescenților, dar această minoritate se micșorează mereu. Cum dovedesc un scriitor, un autor sau un cititor înrăit că cititul serios, constant este transformator, te învață multe, te ajută? Statistic și științific vorbind, nu ai cum să dovedești efectul benefic al unei cărți bune, iar lumea de azi așteaptă dovezi palpabile. Și totuși, cum facem, cum face școala, cum fac profesorii sau societatea ca un copil sau adolescent să închidă telefonul și să citească de plăcere Shakespeare, Poe, Twain, Orwell, Camil Petrescu, Rebreanu, Preda? Ne mai putem întoarce la acea minoritate mai măricică de cititori pasionați sau ecranele vor înghiți din ce în ce mai mult viața tuturor? Pentru că, da, de ce să nu recunoaștem, este mult mai simplu, este tentant să te uiți la știri, la filmulețe, la imagini, la ce a mai făcut pisica unuia sau altuia. În plus, ai și acel sentiment de conexiune și de apartenență. Că e fals și artificial contează prea puțin.
O controversă mai recentă (J Engle, The New York Times, 2023) atrage atenția asupra unei alte probleme – este bine că se republică, retipăresc și re-branduiesc multe cărți celebre, dar este normal să fie editate conform noilor norme ale corectitudinii politice? Stupidă întrebare! În cel puțin 10 din cele 19 cărți pentru copii ale lui Roald Dahl (Charlie and the Chocolate Factory, printre altele) au apărut modificări majore – zeci de cuvinte și expresii au fost scoase sau înlocuite, inclusiv cuvinte precum fat sau mother și father (acestea două fiind înlocuite cu parents sau family). Acesta este prețul pe care trebuie să îl plătească clasicii pentru a „reintra în circulație“? Aud o voce spartă răspunzându-mi: „De bună seamă!“