Generația mea a văzut în Dan Grigore un model. Eram fascinați de inteligența sa muzicală, de accentele din interpretare, de citirea profundă a partiturii, foarte altfel, foarte mărturisitoare, desăvîrșită tehnic, de lumea care se năștea acolo, o dată, încă o dată, iar noi, spectatorii, eram luați martori la Creație. Datorită lui, am fost mult mai aproape cu adevărat de ceruri. Dan Grigore era cool, cum s-ar spune azi. Non-conformist, extrem de autentic, cultivat și rafinat, cu o libertate interioară absolută. El nu avea nimic de pierdut. Spunînd lucrurilor pe nume, a refuzat sistematic să intre în vreun cor de lăudători. Nici ca solist nu a practicat pupincurismul. Geniul său muzical a fost dublat și însoțit de verticalitate. Nu i-a fost ușor. A plătit cu cariera internațională. Nu a fost lăsat să cînte afară. Sistematic. A fost silit să plece din Conservator unde, cu profesorul Sandrin, adusese o metodă nouă de studiu. Nu a avut niciun fel de privilegii. În vreme ce alții nu știau cum să le mai capete. Trăia într-o modestie perfectă. Și tot nu a făcut pactul. Pentru mine, povestea asta a dublat întotdeauna forța lui Dan Grigore. Orice discurs al lui mustea de adîncimile partiturilor, cărților, spectacolelor, filmelor, simțului lui de observație. Și de foarte mult umor. Pentru că pur și simplu era un om liber. De aceea, incomod. Orice concert cu Dan Grigore la Ateneu sau la Radio era un eveniment. Vuia orașul. Cozi la bilete. Săli arhipline. Pînă la refuz. Se stătea în picioare unde nici cu mintea nu gîndești. Ieșeam în noapte. Nici o lumină pe străzi. Beznă absolută. Simțeam, însă, cum mintea noastră nu se scufundă. Vedeam acolo unde marea majoritate nu zărea nimic. Stăteam pe străzi întunecate, dar lumina era în noi. Și o duceam peste tot. Ca făcliile de Paște.
Modele am avut. De calibru. Întotdeauna. Problema noastră a fost identificarea lor. Alegerea bobului de neghină cum ar spune Nietsche. Creierul se spală ușor. Turmele se înmulțesc repede. Manipularea stăpînește. Devastator de trist este că și astăzi, în libertate, nu avem instrumentele care să descoperim modelul autentic. În haosul informațional, greu se discerne. Întrebați ce doresc să se facă, prea mulți tineri răspund: vedetă. Chiar dacă nu este o profesiune, este o proiecție. Care înseamnă, pe scurt, succes și bani. Fără istoveală mare.
Cu Dan Grigore am mers pe drumuri nebătute. Așa cum am făcut-o cu profesorii mei, mari, restricționați în carieră, urmăriți de Securitate, cu cei care mi-au fost mentori, unii ieșiți din pușcăriile comuniste, cu cei care au spus „nu“ oricărei forme de înregimentare, cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, cu regizori, actori, scenografi, arhitecți… Îmi este limpede că aceste căi au făcut să nu mă pierd. Dimpotrivă. Recunoștința mea este dincolo de ce se poate mărturisi. Între viață și moarte există doar alegeri.
Știu și acum fiecare loc unde am stat la concertele lui Dan Grigore. Și la Brahms, Rahmaninov, Chopin, Beethoven, Ceaikovski… Apariția lui în „Hamlet“-ul lui Toca. Duhul Tatălui era un pianist. Care transmitea prin sunete despre trădare, minciună și crimă, complot. Ireal. Pe scena Ateneului, cu Ion Caramitru, sunetele și cuvintele strigau libertatea. Și unicitatea creatorului. La Radio, la sărbătoririle Cellei Delavrancea, am fost sigură că vom fi arestați toți. Cei de pe scenă și cei din sală. După 90… cîte și mai cîte am făcut împreună. Mereu de aceeași parte a baricadelor. Deloc ușor. Simțul civic al lui Dan Grigore a însemnat și responsabilitate. Generozitate. Ce a primit, și cum, de la profesorii lui, de la cei cu care a făcut muzică, artă, de la cei care i-au înțeles spiritul a încercat mereu să dăruiască celor din jur, tinerilor în care a recunoscut har. Cum aș putea să uit vreodată iubirea noastră față de Majestatea sa Regele Mihai, față de Papa Ioan Paul al doilea, discuțiile cu Sergiu Celibidache, cu Nicolae Manolescu, Conu Alecu Paleologu, Augustin Doinaș, Jonny Răducanu, Ion Caramitru, Angela Gheorghiu, Misha Katz, drumul de la Cumpătu… prietenii noștri comuni, pregătiri lungi pentru spectacole pe care le-am făcut, șuetele interminabile, răsfățul voluptuos al cuvintelor și al muzicii, sărbătorile legate de ceasurile prieteniei, Chișinăul și noaptea de după concert amestecată cu zorii unei dimineți leneșe… Cum aș putea să uit privilegiul de a-l asculta în săli de concerte, acasă la el, pe vinil sau altfel, în toate înregistrările lui? Prospețimea efervescentă a gîndirii lui muzicale și umane îmi dă, mereu, putere. Nu îmi dau seama de ce, dar astăzi este din nou nevoie de asta. Nu îmi dau seama de ce există din nou frică și compromis, goană după funcții, privilegii, smintire după bani. O degradare pe zi ce trece tot mai mare.
Vara asta mi s-a părut atît de lungă. M-am topit în forme pe care nu le recunosc. Am reușit să nu mă traversez deșertul și deșertăciunea exclusiv datorită Prietenilor mei. Cu ei am înmulțit numărul aventurilor și senzația de răcoare. Iluziile. Nopțile cu Lună. Acolo, pe Lună, l-am ascultat pe Dan Grigore. Tot ce am cu el. O dată. Și încă o dată. Ca o rugăciune. Toată vara asta. Pe 6 august, de ziua Schimbării la Față a Mîntuitorului, Dan Grigore a împlinit optzeci de ani. Cine ar zice?… Tinerețe fără bătrînețe…
Acum cîteva veri eram pe malul mării. În Grecia. Venea spre mine prin apă, într-un misterios contre-jour. Și-a scos pălăria albă și m-a salutat. În culorile lui Cehov. În sunetele unei muzici numai de el știute.
La mulți ani, Maestro!