Căutînd piese prin bibliotecă, am recitit Orbii. Despre războiul din Irak și consecințele lui. Textul este scris de un italian, Mario Fratti, critic, un om de teatru preocupat de ce se întîmplă în jurul lui. Limbajul este direct, simplu, colocvial, fără pretenții și dezvoltă, ca o schiță, una din miile de situații posibile în și de pe urma unui război. Sîntem în anul 2004 și poposim în sufrageria modestă a unei familii din Oklahoma, familie ce tocmai și-a pierdut fiul de douăzeci de ani în războiul din Irak. Sînt vizitați de un alt tînăr, prieten al băiatului mort, revenit din infern orb, dispus să le povestească cîte ceva despre intervalul petrecut de ei, acolo. Părinții își văd fiul ca pe un erou, mort la datorie, într-una din intervențiile periculoase, îl văd palpitînd de viață, făcînd dragoste cu femei frumoase, un tînăr pentru care moartea nu există. Prietenul său nu poate spulbera iluzii. Prietenul său, orbit în Irak, nu poate arunca în aer povestea părinților născută după ce băiatul lor a fost ucis. Nu le poate spune altceva decît ce vor să audă. Că războiul aduce libertate și democrație unui popor, că dictatura este periculoasă și trebuie stîrpită cu ajutorul tinerilor americani frumoși și puternici, invincibili, justițiari, că este o hotărîre înțeleaptă, că fiul lor a fost unul dintre cei mai viteji, că a luptat pătimaș și chiar a iubit cu foc, pe ici, pe colo, pe unde s-a putut. În final, poveștile se topesc într-o crudă realitate, mărturisită doar surorii. Adevărul este greu de spus. Iar „New York Times“, unde s-a relatat cazul, nu ajunge în Oklahoma. Jim nu a fost ucis. A făcut parte din grupul celor douăzecișiunu de tineri, sensibili și vulnerabili, care s-au sinucis. Spectacolul este grandios, oribil și sublim.Cotele violenței cresc năucitor, deciziile politice se cîntăresc în voturi. Să nu uităm listele pro și contra intervenției americane în Irak, protestele unor mari personalități, vocile care aprobau sau, dimpotrivă, care condamnau războiul. Nu știu ce a însemnat Vietnamul decît din paginile istoriei. Cu Irak-ul am fost contemporană. Am corespondat, puțin, cu cîțiva jurnaliști care au fost acolo. Puține lucruri se mai găsesc de spus dincolo de frică și de moarte. Curajul și teama îi vizitează pe mulți dintre soldați, ca un Ianus cu două fețe. Nu știi niciodată pe ce parte cade medalia, n-ai cum să știi ce sentimente te stăpînesc sau ies la iveală din tine, în anumite situații limită. Cine sînt orbi cu adevărat și cum putem da verdicte clare, fără să avem fiorul vinovățiilor, într-un fel sau altul? Războiul este astăzi pretuntindeni. Foarte aproape de noi. Dar și în alte locuri, care par că ne interesează mai puțin. Bombele care explodează nu ne mai impresionează. Fațetele unui terorism pervers își pierd conturul. Cine și ce mai vede?…
În realitatea de zi cu zi, spaima face parte din viața noastră. S-a instalat. Angoasele sînt mari, violențele se înmulțesc. Fuga spre artă este salvatoare, izbăvitoare, spre amintirile care fabrică alte amintiri. Arta este tărîmul libertății absolute. Greu de controlat, greu de manipulat atunci cînd vorbim despre valoare. Pe mulți de la putere, indiferent de culoare, îi irită. Îi enervează. Pentru că arta nu se supune puterii. Tentative oribile de a o culca la pămînt au fost și după 1990. Grave. Totuși, nu au reușit. Am luptat și am fost solidari. Apărînd, de fapt, dreptul de a fi liberi. Nu doar creatorii, ci și cei care receptează arta. Au fost valuri de aberații, care mai de care, porniri și umori, o visceralitate față de cei care sînt altfel. Este o boală de care suferim de mult. O boală cronicizată. Există din nou o încercare stupidă de a „împuțina“ teatre, reviste. De a le comasa, de a le suprima, în fond. Cum ar arăta un oraș din provincie în felul acesta mutilat? Sîntem în secolul 21! Apucăturile, resentimentele, din anii 50. Lipsa de dialog, mimarea, măcar a unei comunicări. Învățămîntul este praf, sistemul de sănătate este în colaps, a rămas cultura. Trebuie strivită, exterminată pentru că este periculoasă. Rău. Sperie. Oricînd. Artiștii sînt ciudați. Hmmmm… Mă tot întreb cum naiba revine această obsesie. Sub pretextul economiei. Țara asta dacă mai există, iar marele ei bolovan, greutatea care o trage la fundul apei este arta. Să o aruncăm din barcă. Țara vă vrea proști și mulți, stimați concetățeni! Auziți? Pe scara lui Iacob urcăm toți. Numai că unii o iau înainte ca să arate calea. Și nimeni, dar nimeni nu are cum să-i dea jos. Nimeni. Spiritualitatea nu are cum să fie trasă în patul lui Procust. Așa încît nu cred că are cum să iasă această lege tîmpă. Nu se mai votează în duminica orbului.
Cînd Editura Humanitas a publicat, într-o ediție splendidă, Cartea cu Apolodor a lui Gellu Naum, Ioana Pîrvulescu i-a dăruit un exemplar fiului meu, contînd pe admirația lui față de atrăgătorul pinguin din Labrador și, desigur, față de autorul uneia dintre cele mai minunate povești pentru copii. Nu pot uita serile copilăriei mele cu Apolodor, pinguinul care m-a plimbat prin toată lumea, personajul cu care am călătorit la Capul Nord, în Africa, în Connecticut și Saint Louis, în Uruguay și Antarctica. M-am plimbat cu vaporul pe Mississippi și am ajuns chiar și pe lună cu o navă spațială formidabilă, dînd emoții unora și altora că am fi veniți direct de pe Marte. Nu știu multe texte pe dinafară sau poezii. Pe Apolodor, însă, îl visez! La propriu și la figurat…
„La circ, în Tîrgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor
Trăia vois şi zîmbitor
Un pinguin din Labrador.
Cum se numea? Apolodor.
Şi ce făcea? Cînta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator
Făcea şi el ce-I mai uşor:
Cînta la cor.(era tenor.)
Grăsuţ, curat, atrăgător
În fracul lui strălucitor
Aşa era Apolodor.“
Aș spune chiar, un fel de drog. Apolodor creează dependență. Cum aș fi putut pleca la mare cu Luca copil fără să-l iau și pe micuțul pinguin cu noi? Unii iau cățeluși de pluș, alții cară mașinuțe, noi, pe Apolodor. Dar cum? Într-o gentuță cochetă duceam cartea cea elegantă, iar pe o casetă, interpretarea și vocile actorilor: Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Bînzaru. Știm totul pe de rost, dar nu amestecăm cartea cu această formă năstrușnică de spectacol, inventată de Ada Milea. Astfel, orice călătorie este suportabilă, copilul meu o traversează în transă, orice fel de rău este alungat de vraja poveștii cîntate. Dacă am traversat lumea în lung și-n lat, dacă am ajuns pe lună, restul este o joacă. Anostul drum de la București la mare și înapoi l-am făcut însoțiți de Apolodor, așa cum vă amintiți, primul pinguin cosmonaut. L-am făcut ca vîntul și ca gîndul, am simțit aripile puse de Gellu Naum în copilăria mea, dublate acum de fîlfîitul vajnic al băiatului meu și al unui spectacol fără de sfîrșit. În 2003, actrița Ada Milea, cunoscută mai bine marelui public prin muzica sa protestatară, pamfletară, parodică și ironică, a scos un CD care se numește simplu, Apolodor. Mi s-a părut o idee extraordinară. Ascultînd, m-am bucurat că a găsit cheia, aș spune dramatică, a interpretării, a unui scenariu care păstrează bine misterul călătoriilor lui Apolodor în căutarea fraților săi din Labrador, care structurează inspirat tipul de inițiere, atît de complexă și de fascinantă, care invită să fie descoperit un tip de limbaj poetic, un anumit fel de emoție, de tristețe. Mi-am amintit cum am cunoscut-o, dacă se poate spune așa, prima oară pe Ada Milea. Absolvise școala de teatru din Tîrgu-Mureș, secția actorie, și s-a prezentat, în aceeași vară, la București, la preselecția pentru Gala Tînărului Actor. Comisia era formată din regizoarea și profesoara Sanda Manu și cu mine, o comisie care a funcționat în formula aceasta, aleasă de Cornel Todea, directorul manifestațiunii, cîțiva ani buni. Monologul ales mi s-a părut atipic, în primul rînd prin numele autorului, ieșit complet din lista, cam aceeași, prin care se învîrtesc tinerii actori, regizori, profesori: Elogiul nebuniei de Erasm din Rotterdam. I-am șoptit Sandei Manu că numai pentru această propunere, și ar merită să o selecționăm. Am remarcat atunci, mai întîi de toate, maturitatea cu care își folosea, în uzul propriu, inteligența, transformînd-o în instrument al actoriei pe scenă, într-un atu de primă clasă. Inteligența și ironia încercau, atunci mai precar, acum, plenar, să mascheze timiditatea ei, o timiditate cu accente speciale. Apolodor-ul Adei Milea este o formă de spectacol. Este un one-women show de o mare forță, tulburător, o interpretarea polifonică, un joc pe voci, roluri, personaje interpretate remarcabil de Ada Milea, cu un simț al actoriei, al acestui gen, cum nu prea găsim pe scene. Se aude, undeva, și vocea lui Gellu Naum, se simte spiritul ludic al cărții, inițiatic și moralizator. Muzica Adei Milea, compoziție proprie și originală, este inventivă, spumoasă, identificînd și marcînd, sonor, geografii, spații, întîmplări, emoții, spaime, oameni, animale. Are o anume tristețe, sfîșietoarea, care se ține scai după Apolodor, după cititori și ascultători, după fiul meu și melancoliile mele. Și a venit anul 2004. Și a apărut o altă variantă, aș spune, poate mai spectaculoasă. Eu îi rămîn fidelă și inconturnabilă celei dintîi versiuni, o integrală Ada Milea. Băiatul meu o preferă pe cea de-a doua, în care intervin alte două voci: Dorina Chiriac și Radu Bînzaru. Aici, tristețea este estompată, iar ludicul și jocul vocilor devin mai pregnante. Actorii se mișcă, au un enorm simț al umorului, instrumentele sînt o invenție în sine care face polifonia să se întindă, să aștepte mereu și mereu de la cineva, ceva, caută, se caută pe ei, pe ei înșiși și spiritul unei generații. Le însoțesc căutările cu admirația mea. Asociind imaginilor din spectacol, interpretările, vizualizînd vocile și personalizîndu-le, dîndu-le chip, o ascultă mult mai des pe această din urmă versiune după Cartea cu Apolodor. Atunci, și eu. Fugind de realitatea din jur, din jurul nostru.
În vara asta, fracul strălucitor al lui Apolodor m-a orbit și am văzut luna, imensă, ca o portocală suprarealistă, albastru-orange, cocoțată de Gellu Naum pe cer.