În 1971, P.P. Panaitescu, vorbind despre scrierile despre trecut din Țara Românească, ajungea la concluzia că aici „… nu au existat anale slavone până la începutul secolului al XVI-lea. […] În Ţara Românească, unde domnii s-au schimbat mai repede şi unde cotropirea turcească s-a produs mai devreme decât în Moldova, nu s-a format mediul necesar pentru începuturile istoriografiei în secolul al XV-lea“ (P.P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei în Ţara Românească, în Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 400-401). Marele istoric se referea la anale, adică la listele domniilor statului dintre Carpați și Dunăre, specifice preocupărilor de Curte mai cu seamă, chiar dacă alimentate de notațiile călugărilor (pomelnicele mănăstirești, dar și inscripții marginale de carte). P.P. Panaitescu nu s-a gândit însă că s-ar prea putea ca preocupări de păstrare a memoriei trecutului să fie depistabile și înafara istoriografiei oficiale și nici că acestea se puteau manifesta în formă narativă, nu prin notații sintetice și lapidare, ca în anale. Eliminarea unei astfel de piste de cercetare era o urmare a convingerii destul de răspândite printre istorici că narațiunile istorice mai ample (cronicile) sunt o formă superioară, derivată din analistică. Ei vedeau în anale nu doar o formă succintă și maximal sintetică de consemnare a trecutului, ci și una aparținând unei etape incipiente a manifestării conștiinței istorice. Dar conștiința istorică se putea exprima plural, chiar și în perioada de început a manifestării sale în Țările Române. Într-o etapă culturală marcată de manifestări mai cu seamă orale și de raritatea cărturarilor cu știință de carte, era chiar de aștepat ca textele narative, povestirile despre trecut, să fie socotite ca fiind o formă mai firească de istorisire a faptelor petrecute înainte.
Astăzi putem ști mai multe despre trecutul istoriografic al Țării Românești. Se pare însă că lucrurile nu stau chiar așa. Ca să se manifeste în țara de la sud de Carpați, preocuparea pentru memorarea în scris a trecutului nu a avut de așteptat nici măcar întemeierea statului. Cel mai vechi text păstrat – este adevărat, într-o traducere tardivă, dinspre finalul sec. al XVII-lea, inclusă la începutul Letopisețului Cantacuzinesc – este așa-numita Legendă a descălecării pravoslavnicilor creștini, scrisă cu probabilitate la Turnu Severin, în finalul sec. al XIII-lea (circa 1288 – 1303). Text narativ, imprecis, cu tentă legendară, dar documentat, totuși, prin izvoare regale maghiare (scrisoarea papei adresată prințului Béla al Ungariei în 1234 vorbea despre români/ valahi (Walati), care „după nume se socot creștini“, ceea ce trimite direct la autodesemnarea ca „pravoslavnici creștini“, respectiv charta privilegială oferită cumanilor de regele Ladislau al IV-lea Cumanul, în 14 august 1279 (pentru teritoriile lăsate spre colonizare cumanilor), acesta afirma drepturile românești – Basarabești – asupra Țării Severinului (Oltenia).
Nici Legenda lui Negru Vodă – recuperată de același Letopiseț Cantacuzinesc îndată după narațiunea despre prioritatea Basarabilor – nu este cu mult mai recentă, datând tot din vremea când Regatul Maghiar mai reprezenta o realitate (așadar, dinainte de 1526). Printre izvoarele scrise folosite la alcătuirea sa în vreo cancelarie domnească a Țării Românești, ori poate în Făgăraș, trebuie inclusă aceeași scrisoare a papei Grigore al IX-lea către prințul moștenitor Béla al Ungariei, trimisă în 14 noiembrie lui 1234, unde sub numele de Walati se înțeleg mai multe popoare (care se regăsesc în ceata însoțitoare a lui Negru Vodă). Spune epistola papală că: „După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt niște popoare (quidam populi), care se numesc români (walati), care deși după nume se socot creștini, îmbrățișând diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință (subl. O.P.)…“. La rândul ei, legenda lui Negru Vodă, în forma păstrată din sec. al XVII-lea, tradusă în românește și adaptată la înțelegerea timpului, „…rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao“. De observat și că numele cetății Făgărașului s-a extins asupra întregii țări abia în secolul al XIV-lea, după construirea noii cetăți care a devenit reședința conducătorilor ei. O vreme însă, vechea denumire – Țara Oltului – a coexistat cu cea nouă (după cum o dovedește un document din 1454 – 1456). Cum legenda lui Negru Vodă vorbește despre Făgăraș, este de bănuit că redactarea ei a avut loc abia după această dată. După 1456, dar până în 1526: narațiunea despre Negru Vodă putea să fie elaborată spre finalul sec. al XV-lea și/ sau pe la începutul sec. al XVI-lea în vremea lui Matia Corvin (1458 – 1490), a lui Vladislav al II-lea (1490 – 1516) ori a lui Ludovic al II-lea (1516 – 1526), în orice caz înaintea căderii Regatului Maghiar. Răstimpul producerii legendei despre Negru Vodă trebuie să fi fost 1459 – 1526.
Urmele unei activități istoriografice relativ abundente s-au păstrat indirect, în Povestirile germane despre Dracula (circa august – noiembrie 1462), în narațiunea a XIX-a. „El [Vlad – n. O.P.] i-a poftit la masă pe toţi boierii şi curtenii din ţara sa [= Ţara Românească]. După ce ospăţul s-a terminat, el ridică pe cel mai vârstnic şi-l întrebă de câţi voievozi îşi aduce el aminte să fi fost domni în ţară. Astfel întrebă el pe fiecare. Au răspuns cu toţii că mulţi. Câţiva au spus că 50, unul spuse că 30. Aşadar, nici unul dintre ei nu ştiu; el spuse 7. Atunci puse să-i tragă în ţeapă pe toţi. Aceştia au fost 500“ (Ion Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea. Studiu critic şi antologie, Bucureşti, Ed. Univers, 1978, p. 140. Textul reproduce în traducere versiunea cea mai dezvoltată, cea din ediţia publicată la 1500 de tipograful Mathias Hupfuff la Strassburg.). Istorioara este a nouăsprezecea din ciclul povestirilor germane despre Dracula, din care se cunosc opt ediţii apărute între 1488 şi 1500, la Lübeck, Nürnberg, Bamberg, Leipzig, Augsburg şi Strassburg (Ibidem, p. 30, 32).
După Radu Ştefan Vergatti: „Autorii primelor povestiri au fost probabil oameni care l-au înconjurat pe Dracula, l-au cunoscut […] Credem că cei cărora li se datorează geneza naraţiunilor arhetipale despre Vlad Ţepeş au fost românii din Ţara Românească şi din posesiunile din sudul Transilvaniei – Amlaşul şi Făgăraşul“ (Radu Ştefan Vergatti, Vlad Ţepeş – Dracula, Bucureşti, Ed. Minerva, 1996, p. 262-263). Autorul anonim a alcătuit o culegere de naraţiuni despre faptele lui Ţepeş, iar acest arhetip a stat, deopotrivă, la baza naraţiunilor germane şi a celor slavone privitoare la voievod. În orice caz, prototipul pe baza căruia s-au elaborat versiunea slavonă – atribuită mai cu temei unui român pe nume Martin, din suita diacului Fedor Kuriţân, sol la Buda între 1481 şi 1484 – şi, respectiv, cea germană (atribuită unui sas, Johannes Reudell din Ţara Bârsei) nu a putut fi oral, cum se crede, ci fixat în scris. Altminteri variaţiile între cele două versiuni ar fi fost mult mai însemnate, iar cele germane nici nu s-ar fi putut inspira din scrisorile pretendentului Dan către patriciat. Rămâne stabilit, prin urmare, pe baza analizei comparative a versiunilor, ca şi a conjecturilor contextuale, că a existat o versiune românească iniţială, probabil aşternută ea însăşi în slavonă, iar autorul ei a fost un cărturar din anturajul forţelor potrivnice lui Vlad, ori unul dintre oamenii pretendentului Dan, ori vreun român din ambianţa patriciatului săsesc, cu acces la corespondenţa oficială. Aceasta a consemnat într-o formă narativă, anecdotică, o serie de fapte din domnia lui Vlad Ţepeş, prezentându-le într-o lumină defavorabilă, exagerată, sau, în unele cazuri, lăsând faptele să vorbească de la sine. Sub acest raport, scrierea respectivă este unică în patrimoniul culturii noastre vechi. Ea apare ca fiind o cronică contemporană despre Dracula, dar una scrisă de un autor ostil şi critic la adresa voievodului. Prin urmare, el reflectă punctul de vedere specific adversarilor săi Dăneşti, sau patriciatului săsesc, vădind un caracter pamfletar care pare că anunţă istoriografia boierească din Ţara Românească a secolului al XVII-lea. Pe de altă parte, este o scriere a cărei structură s-a alcătuit din mers, cumulativ, pe parcursul domniei, reţinându-se faptele cu caracter extravagant (prin cruzime) ale domnitorului. Din acest punct de vedere, ea era un produs al „istoriei recente“ medievale, tratând nu trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci un trecut recent continuat de prezentul în plină derulare. Această istorie narativă, scrisă dintr-un unghi de vedere partizan, are şi un aspect moral, în lumină fiind mereu pusă exemplaritatea negativă a lui Vlad Ţepeş.
Dacă, însă, ne raportăm la critica aplicată tiraniei pe care întreaga scriere românească dedicată lui Dracula o conţine – fiind preluată de versiunile germană şi slavonă cu diferenţele care se cunosc –, e constatat că demersul centrat în jurul figurii
domnitorului, un demers critic drastic, mărturiseşte o mentalitate care se înrudeşte cu viziunea modernă a criticilor capetelor încoronate (monarhomahii şi precursorii lor mai puţin radicali). Autorul anonim nu merge nicăieri până la a predica suprimarea voievodului, însă dă toate elementele pentru a conduce către o concluzie cu privire la necesitatea unei asemenea măsuri. Vlad Ţepeş este înfăţişat ca un adevărat tiran sângeros, ale cărui decizii de suprimare a adversarilor sunt luate, cel mai adesea, fără temeiuri profunde şi sunt executate într-o notă care depăşeşte cu mult acceptabilul. Figura domnitorului este la antipodul bunului cârmuitor despre care vor vorbi Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi, parţial, atunci când se referă la Petru Rareş, cronica lui Macarie şi Plângerea lui Ivan Perezvetov. În schimb, ea se situează pe aceeaşi linie – a principelui care a denunţat contractul cu supuşii săi – pe care se situează şi Iliaş Rareş în naraţiunea lui Macarie. Diferenţa notabilă este că „istoria“ despre Dracula premerge cu mai multe decenii tuturor scrierilor menţionate care aparţin secolului al XVI-lea, fiind prima din șirul acestui tip de narațiuni, în ordine cronologică.
Această „cronică“ despre Dracula – scrisă încă în timpul celei de a doua domnii a acestuia, de un observator român intern sau, mai degrabă, aflat în Ţara Bârsei – pe la 1460 – 1462, este un produs al istoriografiei româneşti de expresie slavonă, fără îndoială, în varianta ei narativă şi laică. Și ea mărturisește diversitatea opțiunilor istoriografice din Țara Românească stăpânită de Vlad Țepeș și din regiunile învecinate, cum era Țara Bârsei. O scriere cu caracter pamfletar de acuitatea celei despre figura și domnia lui Vlad era contrapunctul dramatic – elaborat la imboldul pretendentului Dan, din ramura basarabă concurentă, sau la acela al patriciatului săsesc – la analele oficiale, domnești, ale Țării Românești, a căror diversitate încerca Țepeș să o aducă la un numitor comun în provocarea lansată boierilor săi despre care vorbește narațiunea numărul XIX. (Vezi Ovidiu Pecican, Trecutul istoric și omul evului mediu, Cluj-Napoca, Nereamia Napocae, 2003.)
Peste mai bine de jumătate de secol, raguzanul Michael Bocignoli la 29 iunie 1524 îi adresa lui Gerard de Plaine, senior de la Roche, unul dintre secretarii împăratului Carol Quintul, o epistolă, tipărită ulterior sub titlul Epistola Michaelis Bocignoli Ragusei ad Gerardum Planiam Maiestatis secretarium, in qua exponit causas rebellionis Axmati a Solymano Turcarum imperatore, et quo pacto Axmati consilia opressa fuerint cum ipsius interitu, praeterea ut Solymannus rebus Cayri compositis, expeditionem in Valachiam susceperit cuius sane provinciae situs, amplitudo, fertilitas, hominum mores, ingenia, quaedamque alia describuntur gratissima futura his, qui stratagemata, dolos, et variam fortunam maxime principum scire cupiunt adduntur quoque prefecturarum Turcicarum et quarumdam provinciarum recentiora nomina. Acest raport către secretarul lui Carol Quintul despre starea de fapt din Țara Românească a folosit, se pare, cel puțin două surse scrise de informare, din care una de origine românească.
Se poate, totuși, ca Bocignoli să fi primit întreg calupul informaţional cu o singură ocazie, de la una şi aceeaşi persoană, ipoteză ce nu poate fi înlăturată decis. Dacă s-a întâmplat însă astfel, nu trebuie crezut că naraţiunea – favorabilă, de astă dată – despre Vlad Ţepeş continua cu relatarea despre criza politică şi militară a ultimilor ani. Într-o istorie mai amplă şi mai sistematică – fie şi partizană –, nu s-ar fi sărit cu bună ştiinţă şi în totală indiferenţă deceniile intermediare. În plus, este foarte probabil că nici începutul domniilor Ţării Româneşti nu ar fi lipsit cu totul, oricât de sumară ar fi fost trecerea lor în revistă. Încă din vremea lui Ţepeş existau cel puţin două variante asupra trecutului dinastic: cea care înregistra domniile Drăculeştilor, eliminându-i, în schimb, pe Dăneştii consideraţi uzurpatori, și versiunea favorabilă Dăneștilor. Absenţa preambulului istoric necesar din relatarea lui Bocignoli sugerează că textul a fost scris în exilul transilvan, poate în anturajul muntenesc de la Sibiu al lui Mihnea cel Rău (1508 – 1509) şi al fiului său Mircea al III-lea (1509 – 1510), în absenţa documentaţiei istorice disponibile în Ţara Românească, cândva între 1510 şi 1524 (Ovidiu Pecican, Trecutul istoric și omul evului mediu, ed.cit.).
Ceea ce se poate constata este că primele două – în ordine cronologică – dintre lucrările amintite au un vădit aer legendar. Ele, de altfel, se preocupă de originile puterii statale în Țara Severinului, nucleu al statului Țara Românească de mai târziu, și respectiv, de versiunea care leagă aceste origini de inițiativa atribuită lui Negru Vodă, personaj legendar a cărui descindere spre sud ar fi pornit din Făgăraș. Surpriza în legătură cu ambele este că, la o privire mai atentă, se poate constata că textele lor s-au inspirat din documente din arhivele regale maghiare, chiar dacă nu doar din aceste surse. Legenda descălecării pravoslavnicilor creștini și Legenda lui Negru Vodă sunt databile în finalul sec. al XIII-lea și, respectiv, în a doua parte a sec. al XV-lea, poate chiar în primele decenii ale sec. al XVI-lea.
Celelalte două texte, databile în 1462 și, respectiv, înainte de 1524 se leagă de domniile voievozilor din ramura Drăculeștilor: un pamflet alcătuit din nuclee narative autonome, grupate în jurul acțiunilor sângeroase ale lui Vlad Țepeș și o dare de seamă despre evenimentele din Țara Românească, un encomion la adresa Drăculeștilor, izvorul unui raport imperial datorat unui raguzan.
Diversitatea tipurilor de demers istoriografic – scurtă cronică legendară, pamflet-narațiune asamblată din numeroase nuclee, cronică succintă – sugerează o activitate susținută de rememorare și raportare a unor fapte istorice socotite ilustrative pentru procese istorice (înființarea statului), pe seama unui domnitor crud și sadic (Vlad Țepeș Drăculea) ori a unor luptători eroici de partea Creștinătății (același Vlad Țepeș, dar și Radu Bădica, Radu de la Afumați).
Întemeiate pe documente și susțineri legendare, pe mărturii directe și hrisoave din co respondența domnească, pe o cronică contemporană astăzi pierdută (dar dublând narativ analele din primele decenii ale sec. al XVI-lea), scrierile istorice medievale din Țara Românească sugerează o activitate laborioasă, susținută, nicidecum sporadică, a scribilor locului. Sporadice sunt doar urmele păstrate, dar nimic nu exclude posibilitatea ca în viitor să răsară mai multe dintre ele, direct sau indirect, completând un tablou cum este cel de mai sus.