Cică niște performeri…

Când a izbucnit David Popovici în postura de câștigător în bazinele de înot ale lumii, patria noastră s-a cutremurat de plăcere și mai toți nemișcații au sărit în picioare ori au aplaudat stând jos, în fotoliile din care urmăriseră efortul acestui băiat, admirabil întâi și-ntâi prin înțelepciunea lui, care o depășește deseori pe aceea a multor adulți cu pretenții. N-a durat mult și performanțele lui au fost expropriate, așa cum se întâmplă cu mai toate performanțele vreunui sportiv român, atunci când există. S-au împroprietărit cu ele nemișcații entuziaști. El însuși a fost extras din familia lui și adoptat de chibiți. Până la urmă noi am fost cei care am câștigat, anul trecut, proba de 100 m liber, noi am stabilit recordul mondial, încă nedepășit nici anul ăsta, noi am făcut și am dres. Stând acolo, în fața televizoarelor și căscând ochii la ce se întâmpla undeva, departe, parcă pe-o altă planetă, care, brusc, a devenit a noastră.

Pe de-o parte, acest comportament este explicabil prin aceea că fiecare dintre noi, chiar și dacă nu ne însușim atât de repede performanțele altora care nu au în comun cu noi decât cetățenia, avem nevoie de compensații. Fiecare e ros, în secret, de dorința de a poseda (eventual fără niciun efort) o performanță oarecare, de dorința de a fi admirat și aplaudat, inclusiv, Doamne ferește, la înmormântare. Cum, însă, nu toți suntem în stare, din lene sau din alte motive, ceva mai obiective, ne repezim pe reușitele altora și ne prefacem că sunt ale noastre. Și atât de bine ne prefacem, că ajungem chiar să credem că ale noastre și sunt. Ca să parafrazez un admirabil vers al lui Ioan Alexandru („și-atât de tare se smerește că i se vede îngerul prin piele“), ajungem să ne identificăm cu marele campion și avem impresia că am intrat în pielea lui sau că el ori ea a intrat în pielea noastră. Așa a fost (o fi fost?) cu Iolanda Balaș, așa pe urmă cu Nadia Comăneci, așa cu Simona Halep. Și când vreunul/vreuna dintre aceștia/acestea mai ratează câte o cursă, câte un meci, câte un campionat, ajungem să fim noi frustrați, de parcă ni s-ar fi luat performanța de la gură. În timp ce ei/ele știu foarte bine că e aproape imposibil să fii chiar tot timpul pe locul întâi.

Circula cândva un banc despre un om sărman ajutat lunar de un bogat cu 100 de dolari, euro pe urmă. Săracul venea la o dată anume să-și primească tainul. Dar la un moment dat, când a venit săracul, donatorul nu i-a mai dat banii ăștia. Mirat că nu-i mai primește, săracul a întrebat de ce. Bogatul, care se va vedea că nu era chiar așa de bogat, i-a explicat, puțin jenat e drept, că fiica sa a intrat la facultate în Olanda și că el are de plătit mari sume de bani ca să poată să o țină la studii în străinătate. Replica săracului fost sponsorizat e antologică: „bine, dar cu banii mei?!“

Cam la fel e și cu sportivii care nu câștigă chiar toate meciurile, cursele și ce-or mai avea ei de câștigat în opinia sponsorilor lor de la televizor. La fel se comportă și chibiții vreunei echipe de fotbal când aceasta pierde un meci sau mai multe. Acest tip de comportament se vede uneori chiar la ziariștii comentatori de performanțe sportive, care, măcar ei, ar trebui să aibă mai multă înțelegere pentru oamenii care sunt, totuși, campionii. Se poate întâmpla ca băieții și fetele care performează în vreun sport să mai dea câte un chix, se poate întâmpla chiar ca, după o serie de performanțe uluitoare, să înceteze seria și să reintre în rândul celor medii. Asta îi supără teribil pe sponsorii lor autoproclamați, cum adică, atâta ne-a fost? Da, atâta a fost în unele cazuri.

Puțini sunt cei care înțeleg că și sportivul e om, iar omul poate să și piardă, pentru că, nu de alta, dar nici cel/cei cu care concurează nu e/nu sunt altceva. Guy Béart, unul dintre cei trei mari B ai șansonetei franțuzești de-acum câteva zeci de ani (Brassens, Brel, Béart), avea un text și-o melodie intitulat/ă La Vérité. În prima sa parte e vorba despre faptul că unui ciclist i se propun mulți bani ca să-și vândă șansele de a câștiga Turul Franței, iar replica este: „Turul este un spectacol, iar într-un spectacol nu-i niciun miracol.“ De reținut ideea finală: că într-un concurs nu se întâmplă miracole, așa cum ar vrea cei care-și însușesc, spre liniștea lor (sic!), performanțele vreunui sportiv. Deci, nefiind vorba de miracole, mai pierd și marii campioni câte-o cursă. Ei o câștigau, ei o pierd. Ei pentru ei, nu pentru noi, cei care-i aplaudăm din fotolii sau scriind împotriva lor când pierd, în contul nostru, cică. A fost frumos spectacolul când a fost, dar orice spectacol, cât de grandios ar fi, se termină în cele din urmă. Și nu întotdeauna cum vrem noi.