Însemnările de față nu sunt, propriu vorbind, o cronică literară la cartea Daianei Gârdan, intitulată Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern (Casa Cărții de Știință, 2023). Las cronica pe seama lui Răzvan Voncu, care mi-a adus cartea de la Cluj, în librăriile bucureștene neexistând. Am descoperit titlul într-o publicație. N-am citit nimic din ce a scris până acum autoarea, pe „fluxul internațional“ îndeosebi, pe care nu-l consult, dar și în volume colective, la modă printre noii critici. O modă, în treacăt fie zis, ca și aceea a cercurilor de studii, a „laboratoarelor“ sau a atelierelor. Trec peste faptul că, după părerea unuia care trăiește pe o altă lume literară, denumirile cu pricina imprimă studiului literaturii o dezagreabilă aparență de știință. Revenind, titlul mi-a stârnit imediat interesul, iar subtitlul, referitor la încadrarea romanului în „sistemul literar modern“, a avut rolul lui: un mic semnal de alarmă.
Nu mai e cazul să spun că sunt la curent, în oarecare măsură, cu noua critică, pe model american, foarte prizată, de la un timp, în cercurile universitare clujene (și nu numai). Am polemizat cu americano-românul Cristian Moraru pe această temă și mă așteptam să-l regăsesc printre membrii comisiei de doctorat ai Daianei Gârdan (cartea fiind la origine o teză de doctorat). Pledând deschis cauza noii critici, Daiana Gârdan își ia unele măsuri de precauție, alegând calea unui studiu serios și informat, pe care Cristian Moraru, în radicalismul lui, a rătăcit-o din capul locului. Și exemplificările sunt plauzibile, iarăși spre deosebire de ale lui Cristian Moraru, absolut haotice. Vreau să fiu clar: nu împărtășesc ideile autoarei și nici pe cele din care ele se inspiră sau pe care le inspiră. Mă îndoiesc, totodată, de relevanța lor în studiul literaturii. Dar nici nu le pot nega existența ca fenomen din ce în ce mai răspândit, chiar dacă nu atât de original pe cât susțin aderenții lui.
Voi începe prin a cita câteva propoziții din concluziile studiului: „Obiectivul global al cărții de față a fost să dea loc și voce unor experimente de laborator realizate pentru a demonstra faptul că există argumente pentru studiul din ce în ce mai răspândit propus comparat, transnațional, cantitativ sau digital al literaturii române. Am propus câteva studii de caz […] Aceste experimente analitice au fost fondate pe încrederea că există mai multe necunoscute în «necititul» literaturii române moderne decât am fi bănuit după lectura numeroaselor și consistentelor istoriografii față de care această cercetare nu se poziționează altfel decât cu reverență.“ Reverența cu pricina o onorează pe autoare, cu atât mai mult cu cât n-am întâlnit-o la congenerii ei critici, dar ea nu exclude același orgoliu copilăresc al contestării criticii vechi și deopotrivă al încredințării că noua critică „schimbă fața studiilor literare autohtone“, care ar suferi, chipurile, de un retard inacceptabil. Premisă, de altfel, cu totul falsă.
E vorba despre pretenția noii critici că este singura în stare de a oferi o lectură cu adevărat modernă, dotată cu o terminologie precisă și eficace, și că e musai ca ea să expedieze la Muzeul Literaturii critica intuitiv-impresionistă, ale cărei articulații reumatice n-ar mai fi capabile să dea socoteală de globalizarea actuală a fenomenului literar. Pe scurt, e vorba despre convingerea că singura critică astăzi valabilă nu poate fi decât aceea de tip scholarship, dominantă în universitatea americană și care are tentacule, mai lungi sau mai scurte, și în aceea europeană. Ar fi prima oară în istoria disciplinei noastre când critica de contingență, publicistica literară, dar și istoria literară așa cum se scrie de la G. Călinescu încoace, s-ar vedea silită să vorbească pe limba studiilor universitare. Nu se poate ca noii critici de astăzi să nu știe că cele două critici există dintotdeauna în istoria tuturor literaturilor, sub forme care au „evoluat“ de-a lungul timpului și cu rezultate diferite, dar fără să-și schimbe între ele obiectivele și metodele. Ceea ce n-a exclus polemica, de la aceea dintre Maiorescu și Gherea, la aceea dintre criticii celor trei generații maioresciene interbelice și, între alții, Mihail Dragomirescu. Nemaivorbind de bătălia generației 1960 în numele esteticului, căreia Alex Goldiș, membru în comisia de doctorat a Daianei Gârdan și avocat al lui Cristian Moraru, i-a consacrat cartea lui de debut. Au coexistat, așadar, mai mult sau mai puțin pașnic, amândouă: critica universitară, pozitivă, factuală, istorică și critica de întâmpinare, de judecată, „empirică“ fără alte pretenții, ultima, decât aceea de a exprima un gust personal și de a opera o selecție a valorilor. E de neînțeles cum își închipuie noii universitari că va arăta spațiul literar public și istoric fără pilonul din urmă, care garantează contactul cu publicul cititor. Sau cum cred ei că va fi tratată literatura în școala generală și cum se vor împăca elevii cu jargonul artificial al noii critici. O pretenție nu numai fără nicio acoperire, dar care periclitează însăși existența literaturii în societate: a cărții, a lecturii, a cititorului. Adevărată problemă de securitate a literaturii naționale.
În ce mă privește, mi-am spus de mai multe ori părerea. Și o să mi-o mai spun, asumându-mi riscul de a plictisi. Aștept din partea noilor critici un răspuns la câteva întrebări. Aștept să-și argumenteze ideile, nu doar să le pună în practică. Nimic nu e de la sine înțeles în critică. Măcar să-mi explice premisa lor, simplissimă teoretic, cum că metoda lor e singura care corespunde standardelor postmoderne, altminteri, de ei înșiși stabilite. Și că, dacă nu reușesc să respir, la rândul meu, aerul timpului, e cazul să-mi fac bagajele. Nici chiar asta nu e o noutate. Generația noastră de critici s-a confruntat cu o situație asemănătoare în două rânduri. Mai întâi, când ne-am legat cu lanțuri de estetismul maiorescian ca să învingem sociologismul vulgar marxist de tradiție gheristă. Dacă au existat în generația 196o scriitori adevărați, acest lucru s-a datorat acțiunii noastre. Ne-a mai fost dată și o a doua provocare, mult mai perfidă, aceea datorată dogmatismului structuralist de sorginte franceză, la care nu puțini critici au achiesat. Așa că sper să trecem cu bine și de noua-vechea critică, în care se întrevăd, cu ochiul liber, sechele combinate de pe urma sociologiei marxiste și a dogmei structuraliste.
Și totuși, ce sentiment ciudat mă încearcă! Sper să regăsesc energia necesară pentru a mai lua o dată taurul de coarne (un tăuraș, de data aceasta) ca să explic de ce renunțarea la „obsesiile judecății de valoare cu tradiție de la Maiorescu încoace“, citat din Daiana Gârdan, sub cuvânt că literatura trebuie democratizată, riscă să conducă literatura într-un impas nu foarte deosebit de acela al realismului-socialist din tinerețea mea, când canonul îl avea drept autor pe Gherea. Nu credeam până mai ieri că o să trebuiască să dau o replică afirmației că „romanul românesc are nevoie, dincolo de o nouă viziune, de un vocabular metodologic capabil să-i exprime științific și disciplinat comportamentul indisciplinat“, tot de la Daiana Gârdan citire. Vorbesc de roman, deși toată literatura română este lovită astfel cu ghioaga, fiindcă, vezi Doamne, n-ar fi avut șansa de a fi analizată științific până când noua critică n-a reinventat roata. În fine, ne confruntăm și cu o metodă abia ieșită din ou: analiza computerizată a literaturii privite ca World Literature, în interconexiunile ei geografice, istorice și mai știu eu care. Noutatea constă în a folosi computerul; dar recurgerea la statistică, la tabele, o știm demult. În fond, ce altă moștenire ne-au lăsat structuralismul, semiotica sau deconstructivismul? Fără să intru în detaliile studiului Daianei Gârdan, nu pot să nu constat anumite consecințe rele ale preferinței noii critici pentru cifre în locul literelor, cum spune chiar unul dintre promotori, cu alte cuvinte, pentru prevalența cantității asupra calității. Sunt convins că niciodată statistica, fie și computerizată, nu va spune ce e firesc să fie spus despre literatură. Spre deosebire de hermeneuți, al căror obiect este opera vie, cu care se află într-un contact așa zicând intim și pe care o plasează în context literar și istoric abia după ce i-au constatat palpitul secret, noii critici au în vedere o perspectivă generală care nu mai ține de critică, ci de metacritică. O afirmă chiar ei. Metacritica este acea distant reading pe care o opun bătrânei close reading. Și ea are ca obiect World Literature ca instituție socială, nu opera literară: studiul celei dintâi, ca serie sau ca grămadă ordonată după varii criterii, nu lectura celei din urmă, ca individualitate concretă și unică. Admit de dragul dialogului că literatura poate fi studiată și din această perspectivă. Doar că mă întreb la ce bun să remarcăm ceea ce este repetabil și imitabil în creație, și nu ceea este unic și nerepetabil? Cum spuneam, experiența mă face rezervat față de rostul măsurătorilor de orice fel când avem de-a face cu opere literare.
Mai trebuie să spun ceva în încheiere: n-am fost niciodată adeptul criticii universitare de tip pozitiv, oarecum naive, la modă printre dascălii noștri din facultate, când eram student și apoi eu însumi dascăl. Primul „conflict“ deschis l-am avut cu profesorul nostru de literatură G.C. Nicolescu, ca urmare a unui referat. Debutasem la cronica literară a „Contemporanului“. Autorul Vieții lui Alecsandri era de părere că îmi încep greșit cariera scriind la gazete. Așa că m-a admonestat încă și mai vehement decât o face Cristian Moraru, fostul meu student, acum, la sfârșitul carierei mele. Au urmat bătăliile pe care le-am pomenit și care mi-au întărit convingerile în privința criticii literare. Am ținut mereu la ideea că folosul lecturii cărților constă în revelația frumuseții lor; că plăcerea lecturii ne instruiește într-o măsură mai mare decât studiul „științific“; și că, pentru a se bucura de lectură, cititorul nu trebuie să fie neapărat critic literar, dar că un critic nu poate să nu fie un cititor. După părerea mea, cel mai meritat elogiu adus vreodată criticului – a cărui menire pe lumea asta este așa cum o înțeleg eu –, este acela al lui Updike, după ce a urmărit analizele lui Nabokov la romanul european din secolul XIX, spunând că-l făceau să dea fuga la bibliotecă și să citească romanele. Am citit și eu cursurile cu pricina. Erau după chipul și asemănarea celor ale lui G. Călinescu pe care le-am audiat pe vremuri. Crede cineva că analizele noii critici universitare, precum ale Daianei Gârdan, ale lui Alex Goldiș sau Andrei Terian, ca să-i aleg pe tenori, vor avea vreodată un asemenea efect? Aici e un nod gordian al problemei: metacritica, macrocritica, distant reading îl îndepărtează pe critic de operă până la a nu mai fi un cititor, transformându-l într-un laborant pus pe experimente, într-un statistician, într-un computerist. Dar chiar dacă scrie istorii literare sau se dedică teoriei literare, criticul tot omul cu cartea rămâne. Un diagnostician și un chirurg, nu însă un medic legist. Există în toată această poveste un lucru despre care m-am sfiit să vorbesc, dar pe care o să-l spun acum: așa cum o concepem noi, bătrânii retardați, critica constă în pasiunea lecturii unor opere vii; așa cum o concepeți voi, tinerii novatori, ea pare mai degrabă o disecție pe cadavrul literaturii.
P.S. Descopăr întâmplător în computerul meu un Editorial publicat în urmă cu vreo două decenii, în care anunțam o rubrică nouă în R.l., consacrată rebuturilor. Vasăzică, patologia literară de astăzi are oarece vechime. Dar amintesc de articolul cu pricina dintr-un alt motiv: prevedeam în el că „noua critică“, nu cea de azi, dar ai cărei protagoniști erau o parte dintre cei de azi, bazată pe (atenție!) analiză statistică și computerizată și abandonând criteriul valorii, va transforma literatura într-o groapă pentru deșeuri. Îmi încheiam articolul avertizându-i pe încă foarte tinerii critici că, pe măsură ce generația mea va ieși din scenă, nici pentru ei timpul rebuturilor nu va mai avea răbdare.